of web and games
vineri, 10 dec. 2010, 18:30
Spuneam mai demult cum că Adobe Flash s-a transformat peste noapte într-o adevărată abominație a Internetului. Și e drept că și astăzi, în anul de grație 2010 (aproape 2011), pe orice platformă l-ai rula, monstrul celor de la Adobe funcționează atât de prost că e greu să găsești un grad de comparație potrivit pentru a descrie fenomenul – pe unele sisteme mai prost decât pe altele. Mențiunea tristă este însă aceea că nu există încă o concurență serioasă pentru livrarea conținutului multimedia pe web: Silverlight, așa cum era de așteptat, nu are mare succes, iar HTML5 promite dar nu a atins încă pragul de maturitate. Orice altceva e demn de ignorat.
Astfel că nu prea avem de ales și jucăm după dans, iară nu el după noi. Partea bună a lucrurilor este că și peste Flash se pot dezvolta aplicații drăguțe – fiindcă despre jocuri este vorba în propoziție -, semn că web-ul a evoluat, trecând cu succes peste stadiul de Miniclip. Și în ciuda faptului că încă se fac jocuri de o simplitate ceva ce nu s-a mai văzut, trebuie să recunoaștem fără jenă că simplismul ăsta poate fi de țșpe de ori mai addictive decât orice Fifa [i] lipsit de substanță. (mai mult…)
- Unde „Fifa” este un termen generic, desemnând jocurile cu un număr ridicat de sequel-uri care revizuiesc chestii de la un release la altul, neschimbând însă nimic în esență. [↩]
trine
vineri, 22 oct. 2010, 19:40
Cel mai probabil vă aduceți aminte de mica mea expunere patetică despre industria jocurilor; am comis-o acum o lună, deci destul de recent, cu Machinarium, o producție indie de-a dreptul superbă. Iată că în aceeași lună cei de la Level s-au decis să vândă revista împreună cu un alt joc interesant, mai mult sau mai puțin inovator, și anume Trine.
Voi începe cu punctul (punctele) în care Trine e mai puțin inovator. Vă aduceți aminte de The Lost Vikings, nu? Dacă nu, atunci mi-e greu să cred că vă spuneți gameri, deoarece jucarea acestui din urmă joc e o necesitate a culturii generale gameristice – și probabil că mulți vă jucați WoW, Diablo II, Warcraft III sau Starcraft 2, toate aceste titluri plecând de la cei ce azi se numesc Blizzard, pe vremurile când au lansat Lost Vikings numindu-se altfel. Ei, Lost Vikings e un joc cum rareori vezi, o combinație între puzzle, acțiune și platformă în care controlezi trei personaje, fiecare cu abilitățile și defectele lui.
Deloc întâmplător, la fel se întâmplă și în Trine. Ocupându-și locul tot undeva într-un spațiu medieval sau cvasi-medieval, acțiunea își pune lupa pe trei indivizi: un cavaler cam dobitoc și bețiv dar forțos, o hoață despre care nu știm mare lucru și în cele din urmă un vrăjitor, care-i evident geek-ul grupului ce se formează undeva la începutul jocului. (mai mult…)
machinarium
duminică, 12 sept. 2010, 17:43
Cei ce citeau spyked bricks in the wall și acum mai mult de trei ani își amintesc probabil cum m-am plâns eu în două rânduri (primul și al doilea) de faptul că tehnologia s-a culcat pe o ureche. În ciuda faptului că privirea mea de ansamblu este o idee mai optimistă acum – nu degeaba, ci fiindcă software-ul și hardware-ul evoluează totuși lent, dar simbiotic, către un mediu utilizabil -, există totuși un domeniu mă face și nu mă face fericit în același timp: jocurile pe calculator.
Nu-i deloc o noutate faptul că producția de jocuri s-a industrializat puternic, mergând fix în aceeași direcție ca și hollywood-ul. La fel ca în cazul cinefililor, iubitorii de jocuri ce pot fi caracterizate drept artă în sensul cuvântului tremură de fericire când apare ceva mai răsărit, care să nu fie prins în clișee vechi de 10-15 ani. Și aici salvarea este una singură, mică dar în același timp însemnată, anume filmul, respectiv jocul independent.
Există totuși două deosebiri între cele două. Prima este aceea că în timp ce filmul independent se bucură de o distribuție de obicei restrânsă, limitată doar la consumatorul informat, jocurile, oricum ar fi ele, sunt promovate mult mai ușor pe internet, într-o junglă unde poți nimeri mai ușor peste ceva bun. Acest argument e unul slab, înșelător, poate chiar fals, dar așa simt eu că merg lucrurile. (mai mult…)
tales of monkey island
miercuri, 7 iul. 2010, 20:47
Ehei, dragi cititori și drage cititoare, uite că am revenit, cu sau fără voința mea, la acest mirific univers ce izvorăște din seria Monkey Island. Și uite așa, când rostesc acest nume mă gândesc automat la comedie, iar comedia nu are cum să se termine, fiindcă de multe ori nici nu începe. La urma urmei, comedia clasică are o formă circulară, având o situație inițială asemănătoare (dacă nu identică) cu cea finală, iar jocul (jocurile) nostru (noastre), cu poveștile lui (lor) cu tot, se încadrează perfect în acest tipar. Fiindcă așa ne-a fost dat să vedem de la The Secret of Monkey Island – despre care am scris astă-toamnă – până în zilele noastre.
În urma unui oarecare dezinteres financiar în privința genului aventură, probabil datorat faptului că două-trei minți din Lucas Arts consideră că jocurile adventure nu mai sunt profitabile, iată că Telltale Games s-au apucat să reînvie câteva serii clasice, una din ele concretizându-se în Tales of Monkey Island. La acesta din urmă a dat câteva sfaturi și profesorul în maimuțologie Ron Gilbert, lucru demn de menționat de altfel. Iar de-aici încolo intră în vigoare avertismentul pe care l-am dat și cu alte ocazii, acela conform căruia eventualele spoilere ce urmează le veți asimila pe barba voastră… și pe a lui Blackbeard, arrrr…! (mai mult…)
de amorul artei.
duminică, 25 apr. 2010, 22:28
[ … sau pe undeva pe-acolo. [i] ]
Nu știu cum vine asta, dar orice om – iar aici mă refer la toate stereotipurile de oameni, de la Ilie Moromete până la Blaise Pascal – are în viața sa momente când dă peste o plictiseală nu așa de cruntă încât să bage creierul în letargie, dar destul de intensă încât determină subiectul să se gândească la câte și mai câte și să scoată pe gură, pix sau ce altă metodă o avea el tot felul de idei năstrușnice, cam cum e și aia cu trestia – vorba aia, să conceapă programatorii un limbaj care-ți poartă numele nu-i tocmai lucru mic.
Ei, și uite așa mă gândeam și eu că, uite, ființa umană nu poate exista fără artă și că arta e de fapt un lucru fundamental din punct de vedere antropic mult mai mult decât ne place nouă să credem: adică da, domeniul ăsta poate fi luat drept o chestie pe care o punem în sfere înalte, idealizând până ne cad urechile, sau dimpotrivă, putem să ne întoarcem la sensul inițial al cuvântului și să considerăm, spre exemplu, că circuitele electronice integrate pe scară largă – sau orice bucată de tehnologie la nivelul așa-zis „state of the art”, cum i-ar spune americanul – sunt forme de artă. Și sunt, iar eu am dreptate, oricât ați încerca voi să mă contraziceți. Cu ce sunt eu de vină dacă simțămintele intime ale electroniștilor sunt afectate de alte treburi; știe el Randall ce știe. Dar să ne facem înțeleși, Cărtărescu tot bullshit mi se pare. (mai mult…)