sâmbătă, 11 feb. 2012, 20:37
Albumul de față se dovedește a fi o proverbială hrană pentru hateri și
troli, spre deosebire de un alt album pe care l-am analizat, și anume ghost
reveries. Fenomenul nu era oarecum de
așteptat, având în vedere că gloata de roacări preferă în general să facă
abstracție de mesajul pur muzical din metal și să se raporteze strict la
grohăieli, distorsiune, punch-ul din bass/tobe și așa mai departe. Iată
că albumul de față e diferit.
Deși n-am fost niciodată un fan declarat Opeth, am trecut cel puțin o
dată prin toată discografia formației și multe din melodii și/sau
șabloane melodice mi s-au repetat obsesiv în minte, trezindu-mă din somn
la cinci ale dimineții și alte lucruri din astea capabile de aduce un
oarecare disconfort psihicului. Deci am vreo patru albume pe care le pot
asculta cam oricând și pe care eu unul le consider artă în toate sensurile
mai importante ale termenului, iar Heritage e unul din aceste albume.
Pentru că Heritage e diferit față de tot ceea ce au scos Opeth înainte,
în sensul că e cel puțin cu un nivel peste. E pe de o parte drăguț, cum e
și Damnation, dar pe de altă parte dur, la fel ca Watershed sau
Blackwater Park. Și are câteva piese superbe, după cum vă voi prezenta în
cele ce urmează. (mai mult…)
duminică, 29 ian. 2012, 00:55
Pentru că tot am disecat semantica protestului, găsesc că ar fi foarte potrivit un studiu asupra unui exemplu concret de protest prost formulat și/sau documentat, deci prin urmare lipsit de utilitate. Exemplul constă în demersul unor copilași (bănuiesc) cu foarte mult timp liber care propun boicotarea cumpărăturilor de media timp de o lună, pentru a le arăta ei corporațiilor mari cine-i boss-ul.
Gândirea este zic eu una relativ sănătoasă, pentru că într-adevăr cam ăsta e principiul după care funcționează raporturile economice, anume că valoarea produsului e stabilită de utilitatea ambilor agenți. Totuși, pe cât de sănătoasă e intenția, pe atât de prost e planul prin care se dorește a fi adusă în concret. Să observăm așadar printr-o serie de bulinuțe cum a boicota vânzările caselor de discuri sau ale hollywood-ului timp de o lună e un act complet inutil: (mai mult…)
vineri, 4 nov. 2011, 19:15
Un alt lucru cu care am rămas după concertul de la începutul lunii, pe lângă amintirea concertului propriu-zis, este o copie a ultimului album Pain of Salvation, anume Road Salt Two. Bineînțeles, am cumpărat o „ediție limitată”, „digipack”, a albumului, atât din cauza hype-ului dat de eveniment cât și din cauză că n-am putut rezista șarmului domniței (cel mai probabil nordice) care vindea chestii cu Pain of Salvation. Dar toate astea sunt prea puțin importante, ce contează e că m-am decis să nu fac o recenzie albumului până nu îl diger bine de tot.
Problema nu a fost una de digestie, deoarece m-am acomodat din prima cu Road Salt Two. Și dacă Road Salt One poartă și numele Ivory, atunci continuarea sa nu putea să se numească altfel decât Ebony, referind destul de vag probabil (sau poate chiar deloc) către melodia Ebony and Ivory a lui McCartney. Cert e că cele două albume nu se continuă (fiindcă, după cum spuneam, nu există o liniaritate a „poveștii” celor două albume), dar se aseamănă ca stil și tematică, astfel că principala mea ocupație a fost aceea de a găsi legături pe firul The Perfect Element – Scarsick – Road Salt.
Albumul explorează aceleași teme ca predecesorul său: abuzul, sexualitatea, inocența, religia, însoțite de lait motive precum durerea (fizică sau emoțională), praful, căderea și nu în ultimul rând drumul; toate acestea contribuie la supa lirică care formează Road Salt Two. Perspectiva oscilează de această dată între Ea și El, la toate cele trei persoane. Similar cu albumele anterioare, cei doi nu sunt persoane bine definite, ci mai degrabă arhetipuri de oameni puși în situații particulare, situații care duc inevitabil către acea cădere despre care vorbeam adineauri. (mai mult…)
luni, 10 oct. 2011, 22:08
Evit cam de vreo cinci-șase ani încoace să mă duc la concerte care umplu mai mult de un club, din motive de comoditate. Nu-mi place să stau șase ore în picioare, jocurile de lumini îmi dau dureri de cap (deși culmea, cu sunetul puternic nu am probleme), iar mosh pit-urile îmi displac cum nu se poate, poate pentru că țin mult la sănătatea oaselor proprii. În plus, nu-mi surâde atmosfera de stadion (excepție Deep Purple) și nici cea de arenă (excepție Megadeth și evenimentul de față).
Ei, și cu toate astea am decis să nu ratez Romanian Rock Meeting, nu pentru că e Romanian și nici fiindcă e Rock Meeting, ci pentru că Pain of Salvation. Puține formații au reușit să-mi dea dependență și să mă îmbolnăvească de-a dreptul [], iar Daniel Gildenlöw și a lui durere a salvării nu au avut nici o problemă din punctul ăsta de vedere. Formațiile din deschidere au fost pe de altă parte atât un prilej de încălzire pe frigul proaspăt lăsat în oraș cât și un fel de cireașă pe tort.
În deschidere au prestat Goodbye To Gravity, o formație de metal de aici din București. N-am fost nici impresionat nici dezamăgit, iar indivizii mi s-a părut că sună chiar promițător pe alocuri. La fel și White Walls, care m-au uns un pic la suflet cu câteva bucăți de prog și chiar cu unele ritmuri sincopate, à la Meshuggah. Mi s-a părut de asemenea interesant cum două formații de metal românesc destul de dur au putut să fie urmate de o formație finlandeză de prog, pe numele ei Von Hertzen Brothers. Pe aceștia din urmă i-am mai auzit doar în treacăt înainte de concert și am fost plăcut impresionat de prestația psihedelică până-n măduva sunetului. (mai mult…)
vineri, 30 sept. 2011, 17:35
Dream Theater au fost, cel puțin în ultimii zece ani, genul de formație care a stârnit păreri foarte împărțite. Mulți fani s-au plâns că stilul DT nu e destul de „metal”, alții au cerut progresiv, cât mai mult prog, prog pe pâine dacă se poate, ce-o mai fi și ăla. Membrii formației au ajuns la un moment dat să fie atât de iritați de aspectul ăsta încât au scris melodii întregi pe temă. Oricum, până la urmă și-au făcut muzica tot cum le-a venit lor.
Trebuie să mărturisesc că după un Octavarium pe care am ajuns să-l plac foarte tare, un Systematic Chaos bunicel și un Black Clouds and Silver Linings care m-a lăsat rece (motiv pentru care nici nu i-am dedicat un articol), nu aveam nici un fel de așteptări de la A Dramatic Turn of Events. Surpriza a fost (cu mult timp înaintea apariției albumului) înlocuirea lui Mike Portnoy cu Mike Mangini, schimbare care mi s-a părut singura speranță a formației de a veni cu ceva cu adevărat nou. Nu e ca și cum Mangini ar fi participat efectiv în concepția albumului – într-un mod oarecum similar cu situația lui Jordan Rudess pe Scenes From A Memory -, dar asta înseamnă că măcar ceilalți trei membri au avut mai mult loc pentru a da cu creionul pe portativ. (mai mult…)