spyked bricks in the wall

the legend of kyrandia

Începuturile genului aventură point-and-click – în care jucătorul își direcționează avatarul folosind aproape exclusiv mouse-ul – se regăsesc în timp pe undeva pe la jumatea anilor ’80, sub forma unor titluri suficient de obscure încât să-mi fie lene să le documentez acum în scriptele Cărămizilor. Cert e că primul exponent serios al genului a fost Maniac Mansion-ul de la Lucas Arts, urmat în 1990 de primul Monkey Island. Apoi cei mai în vârstă din gameri sunt familiari cu perioada de înflorire a genului, pentru că eu unul jucam (sau măcar auzeam de) Beneath a Steel Sky și Simon the Sorcerer și în 1997 când mi-am cumpărat primul PC.

Apropo de Simon the Sorcerer, The Legend of Kyrandia este un membru mai puțin cunoscut al seriei de jocuri de aventură, însă care are destule în comun cu cel dintâi, sau invers. Primul aspect cu care cel din urmă iese în evidență față de orice alt joc al genului este cel legat de echipa din spate, mai exact Westwood Studios, adică aceiași care au produs Dune II, seria Command and Conquer și Blade Runner. Ca o consecință, al doilea aspect e acela al calității uneori cinematografice a materialului produs de aceștia.

Acțiunea din The Legend of Kyrandia are loc într-un univers fantastic numit Fables & Fiends, în care un bufon pe nume Malcom le face felul regilor ținutului, după care îi caută pe vrăjitorii care îl băgaseră la pușcărie anterior – pentru că de-aia-s buni măscăricii, să îi bagi la temniță – pentru a le face și lor rând pe rând felul, pentru că de-aia-s buni măscăricii, să le facă felul vrăjitorilor plini de aere. Plus că ce poveste medievală ar avea vreun strop de credibilitate fără un joker malefic.

Ei și uite-așa unul din vrăjitori, Kallak, e prins de Malcom și transformat în piatră fix înainte ca Brandon, un fecior oarecare, să se întoarcă acasă de nu știm unde, Kallak fiind cică bunică-său sau cam așa ceva. Și nici nu trec două minute de joc și Brandon află că este ales, adică nu ales, ci Alesul™. E ales evident să salveze ținutul, adică natura, de Malcom cel distructiv și să-i ardă individului vreo două scatoalce în gură și să îl învețe minte. Firește că Brandon, confuz cum e el ca orice adolescent, nu știe ce să facă și începe să se plimbe prin ținut de nebun, căutând ajutor.

Întâmplarea face ca plimbarea lui Brandon să fie ghidată de cursorul abil al jucătorului. Astfel, va trebui să îl trimitem prin păduri, labirinturi, pe marginea râurilor și a fântânilor și așa mai departe, și să îl ajutăm să rezolve puzzle-uri ce îl vor propulsa pe tânărul nostru pe un drum inițiatic cum nici Gheorghiță al lui Lipan n-a văzut. Descrierea e arhisuficientă datorită faptului că 75% din joc e un mare labirint, vreo 20% din joc va fi dedicat rezolvării puzzle-urilor care nu au treaba cu plimbatul prin labirint, restul de 5% fiind concretizat prin dialoguri în care jucătorul mai primește un hint sau două. Astfel, din cei (75 + 20)%, cea mai mare parte din timp jucătorul își va plimba prostul prin pădure încercând să-și dea seama ce are de făcut.

Chiar și așa o bună parte din puzzle-uri reușesc să urmărească un fir logic, implicând însă multe salvări și încărcări sau în caz contrar multe reexplorări ale hărții, care în general trebuie memorată ori în minte, ori pe o foaie, a doua variantă fiind necesară în cel puțin una din situațiile din joc. În plus în The Legend of Kyrandia, spre deosebire de multe alte aventuri, se poate muri destul de ușor, ceea ce face salvările dese un trebe-avut (must-have, adică). În cel mai rău caz un walkthrough se poate dovedi foarte util, mai ales că se poate întâmpla foarte ușor să uiți un obiect peste care dădusei în prima parte a jocului și de care ai nevoie în cea de-a treia, iar inventarul nu ține mai mult de zece obiecte la un moment dat.

Făcând abstracție de toate aceste elemente demne de a umple jucătorul de frustrare, marele avantaj al jocului este interfața extrem de intuitivă, care presupune manipularea mediului înconjurător prin câte un singur click, fără a separa tipurile de acțiuni cum se întâmplă în jocurile bazate pe Scumm de exemplu. Decorurile sunt și ele în general ok, astfel că nu mi s-a întâmplat niciodată să fac pixel-hunting, mai ales că de obicei nu știam dacă trebuie să caut ceva. Apropo de asta, grafica jocului stă foarte bine pentru anul 1992, iar câteva scene sunt lucrate într-un mod care îi face de rahat pe mulți din producătorii contemporani de jocuri, cu toate efectele lor accelerate de plăci grafice cu pipeline-uri care duc număr imens de flopi. Mai mult, Kyrandia cred că e cam al doilea adventure cu voice acting, având în vedere că Day of The Tentacle și Simon the Sorcerer au apărut abia în 1993, iar singurul dinainte care să se încadreze ar fi King’s Quest V.

Acestea fiind zise, mi se pare că The Legend of Kyrandia merită câteva ore pierdute, mai ales că mai mult de atât nu costă, fiind abandonware. În ciuda gameplay-ului pe alocuri frustrant și a poveștii de-a dreptul mediocre, momentele de umor și satisfacția rezolvării puzzle-ului pot face din jocul de față o activitate destul de plăcută.