anatomia modelului proprietar

sâmbătă, 18 feb. 2012, 20:00

Cuvântul „proprietar” are în limba română un înțeles înrudit cu, însă diferit de cel folosit în cele ce urmează. Proprietarul este astfel cel care deține, posesorul, stăpânul. Ideea de software proprietar sau de model proprietar al software-ului este împrumutată din englezescul „proprietary software”, pentru care nu știu să existe o altă traducere în română.

O analiză a modelului proprietar, cu avantajele și dezavantajele sale, nu ar putea exista în lipsa unei plasări în contextele spațial și temporal a acestuia. Spațiul este pur și simplu economia de piață, cu agenții dânsei (i)raționali și în număr foarte mare [i]. Contextul temporal merge în ambele sensuri, cel trecut fiind exact, iar viitorul fiind alcătuit dintr-o mulțime de perechi eveniment-probabilitate.

Se întâmplă astfel că software-ul s-a încadrat destul de bine în clasa proprietății intelectuale, el fiind mai aproape de ceva abstract precum poezia decât de ceva concret; vorba aia, dintr-un punct de vedere pur teoretic vorbind softurile nu se uzează în timp. Deși pe vremea primelor calculatoare programabile nu se gândea mai nimeni să scoată bani din software, programarea fiind o chestie destinată exclusiv specialiștilor în arhitecturi de calculatoare (adică acelora care și proiectau mașinile de calcul), odată cu evoluția lingvisticii computaționale și a puterii de calcul o serie de indivizi s-au gândit că soluțiile software pot fi vândute pentru cele câteva sute sau mii de calculatoare existente în anii ’70. Astfel s-au scos bani buni din sisteme de operare precum variante Unix sau din programe pentru inginerie sau calcul de înaltă performanță, deci cam din singurele lucruri la care erau folosite calculatoarele pe vremea aia.

Miza s-a îngroșat pe parcursul evoluției tehnicii de calcul, evenimentele principale fiind apariția PC-ului și dezvoltarea rețelelor de calculatoare, mai cu seamă Usenet-ul. Atunci s-a observat prima dată că programele pot fi ușor replicate printr-un simplu cp și transmise peste mări și țări prin BBS-uri. Aspectul cu pricina s-a dovedit a impune o limitare grea modelului de afaceri, având în vedere că până în acele momente singura grijă a companiilor era să-și păstreze codul sursă secret.

Așa a răsărit toată tevatura cu licențele software, și în aceeași vreme producătorii hardware au început să tragă cu dinții de specificațiile propriilor tehnologii, reacția directă fiind așa zisa cultură a hacker-ilor și mișcarea free software a lui Stallman. Pirateria a devenit în timp cu atât mai răspândită cu cât s-au ieftinit CD-writerele, iar răspunsul producătorilor a fost reprezentat de protecția la copiere, protecție care la rândul ei a fost spartă în repetate rânduri și în fiecare mod posibil.

Declinul modelului de vânzare bazată pe licențe ale softului proprietar pleacă astfel de la acest prim aspect. Crapware-ul de protecție a deteriorat calitatea produselor finale, astfel că utilizatorii au găsit mult mai facilă descărcarea lor de pe Internet. Mai mult, indisponibilitatea unor produse pe piețe precum cea românească în anii ’90 a mers mână în mână cu puterea de cumpărare scăzută a posesorilor de calculatoare, astfel că companiile n-au avut de ales și și-au distribuit programele pe piața cea mai ieftină, adică cea neagră [ii].

Ultima fază a declinului e observată în ultimii ani prin două fenomene majore. Primul este încercarea de criminalizare a pirateriei, sub pretextul lansat de economiști cretini care transformă lipsa vânzărilor în așa-zise pierderi „din pricina pirateriei” [iii].

Al doilea fenomen este cel de eliminare a competiției prin practici dubioase, cu ajutorul devizei cretine numărul doi, deviză care susține că „dacă eu, A, fac X, atunci B, C și D nu au voie să își lanseze propriile implementări ale lui X; de fapt nimeni n-are voie”. De remarcat că ideea nu-i cretină în esența ei [iv], însă lasă loc abuzului, în primul rând datorită faptului că – cel puțin în cazul software-ului – e greu de pus degetul pe X, care poate fi o ecuație matematică, deci ceva nebrevetabil. În al doilea rând brevetele duc la suprimarea unor drepturi fundamentale ale agenților pe piața economică, suprimare care poate duce foarte ușor la practici monopoliste etc.

Cu toate astea există o formă de software proprietar care supraviețuiește cu succes în era Internet-ului, mai exact cel monetizat în cadrul modelului bazat pe servicii. Google sau Facebook sunt doar două exemple fericite (iar Amazon e al treilea), cu mențiunea că o parte din software-ul din spate e în fapt liber și se poate concretiza eventual în contribuții aduse de companii comunității open-source.

Privind în viitor, sunt de părere că nu va exista o contradicție completă între software-ul liber și cel proprietar, contrar ideilor sus-numitului Stallman. Există multe programe proprietare deosebit de bine realizate [v], iar dânsele își au locul în lumea softurilor fie pentru că-s bune, fie pentru că mereu se va găsi o masă de cumpărători dispuși să dea banii pe prostii.

Post Scriptum: Deși am menționat jocurile drept exemplu de soft proprietar de succes, reversul este valabil și în cazul acestora. Electronic Arts și Ubisoft sunt cele mai bune contraexemple, cea din urmă companie având un istoric umplut de scheme bazate pe DRM, culminând cu o lipsă de utilizabilitate completă a produselor sale. Deci nu doar că merită să dea faliment, ci își sapă singură groapa.

  1. Cu excepția cazurilor când sunt foarte puțini, de exemplu unul singur. []
  2. Fără discuție toate leak-urile posibile au plecat fix din companiile mamă, iar Microsoft a avut câștiguri imense din copiile pirat distribuite la noi în anii ’90, contrar părerilor populare. []
  3. Din nou, nu există loc de argumente pro și contra aici, psihologia cumpărătorului fiind una simplă: dacă produsul are o valoare pentru acesta, atunci el își merită bani, dacă nu nu și pas. În cel din urmă caz producătorul tot va da faliment, ba cu atât mai mult în lipsa pirateriei. Momentan detaliul ăsta reușește să scape printre circumvoluțiunile distribuitorilor de software, însă asta e doar o chestiune de timp. []
  4. Cu toate că împiedicarea îmbunătățirii unei implementări este profund anti-științifică. Gândiți-vă numai cum ar fi fost să breveteze cineva roata, sau pentru a nu fi absurzi, cum ar fi fost ca Tim Berners-Lee să breveteze hyperlink-urile. []
  5. Dacă vă jucați jocuri, probabil știți că cea mai mare parte din ele nu-s open-source, iar cele deschise nu sunt musai foarte reușite. Pe lângă astea, anumite programe precum Mathematica sunt unelte extrem de bine realizate și care nu prea au concurență, în primul rând pentru că nu-i foarte ușor să programezi așa ceva. []

Comments

  • spyked bricks in the wall — anatomia modelului proprietar…

    „Se întâmplă astfel că software-ul s-a încadrat destul de bine în clasa proprietății intelectuale, el fiind mai aproape de ceva abstract precum poezia decât de ceva concret; vorba aia, dintr-un punct de vedere pur teoretic vorbind softurile nu se uzea…

  • Comentariile sunt dezactivate.