dinamica traficului, un model

duminică, 5 aug. 2012, 17:29

DEX dă termenului de trafic o definiție particulară și cvasi-improprie:

TRAFÍC, traficuri, s. n. 1. Totalitatea transporturilor de mărfuri sau de persoane care se fac pe o anumită cale de comunicație, cu anumite mijloace de transport, într-un interval de timp și în condiții precizate. ♦ Totalitatea legăturilor de telecomunicație stabilite într-un anumit interval de timp și în anumite condiții tehnice.

În fapt traficul este sinonim cu conceptul abstract de transport, care presupune un spațiu S al cărui obiect o (nu neapărat unicul) poate fi mutat de la un punct x_1 către un alt punct x_2. Mutarea va duce astfel la transformarea lui S într-un alt spațiu, tot S, însă cu poziția lui o schimbată [i]. Ținând cont de faptul că două obiecte distincte o_1, o_2 \in S nu pot ocupa aceeași poziție la un moment dat – sau, dacă ar fi să ne luăm după definiție, în același spațiu dat -, dorim să modelăm transportul unei mulțimi (posibil infinite) de obiecte prin S.

Complexitatea deloc redusă a problemei prezentate mai sus mă obligă să îi aduc simplificări acesteia din urmă. Cazul particular ilustrativ în acest sens este o găselniță a unor matematicieni și calculatoriști celebri – printre care se numără și John von Neumann -, anume automatul celular – mai cu seamă cel unidimensional, ale cărui proprietăți le voi enunța în cele ce urmează. (mai mult…)

  1. A se observa că definiția face complet abstracție de natura spațiului sau a obiectelor aflate într-însul. La urma urmei nu ne interesează dacă avem de-a face cu vaci, saci de făină sau biți, elementele ce țin de detaliu – cum ar fi de exemplu un protocol de transport – fiind lăsate în totalitate implementării. [↩]

facebook și controlul informației

duminică, 29 iul. 2012, 15:57

Dacă acum un an speculam asupra utilității sociale pe care o induce web-ul, acum îmi e absolut clar faptul că locuitorii Interneților consideră rețelele sociale a fi o mare chestie și își mută din ce în ce mai mult interacțiunile pe așa-zise „platforme de socializare”. Menționez că „Facebook”-ul din titlu conține un vag iz de senzaționalism, problema pe care urmează s-o prezint putându-se generaliza mai mult sau mai puțin la toate platformele de socializare.

Cea mai mare bubă a mediilor tradiționale de propagare a informației (radio, televiziune, ziare) este – și putem spune cu inima împăcată acest lucru – aceea că sunt [i] centralizate, în sensul rău al cuvântului. Mai exact propagarea informației în cadrul rețelelor media clasice ține exclusiv de interesele proprietarilor rețelelor respective, fie ei entități private sau statul. Abordarea are câteva efecte laterale destul de urâte, mai exact fuga după rating-uri și controlul politic, ambele ducând în cele din urmă la servirea unor informații cât se poate de irelevante pentru consumator – faptul că acesta și înghite gălușca e cu totul altă discuție.

Internetul are din capul locului avantajul că împiedică „by design” plasarea controlului în mâna corporațiilor sau a statelor. Acest aspect se constituie în sistem în mod natural prin faptul că corporațiile pot încerca (și eventual și reuși) să facă bani, respectiv statele pot face propagandă cu ajutorul Internetului, însă dacă consumatorii consideră informația irelevantă, o pot respinge imediat în favoarea unor alternative – exemple tipice în acest sens sunt cultura de masă, promovată prin site-uri precum wikipedia, și pornografia. Zisul avantaj a dus la dezvoltarea explozivă a arhivei etc. (mai mult…)

  1. Sau au fost, dacă ar fi să admitem moartea jurnalismului ca pe un fapt împlinit, fapt față de care producătorii media se află în disonanță cognitivă. [↩]

proprietatea virtuală față cu dinamica non-lineară

sâmbătă, 14 iul. 2012, 12:30

Nu-i așa că-i frumos titlul? Ei, pentru că-i așa frumos, haideți să îl și explicăm, să îl înțeleagă tot neștiutorul – adică inclusiv eu, care clar vorbesc despre lucruri care mă depășesc [i] -, bucată cu bucată. Prima bucată se referă la o așa-zisă „proprietate virtuală”, care are și un caz particular despre care am tot vorbit pe blog, anume cel al proprietății intelectuale.

Am numit-o virtuală pentru că aceasta există exclusiv în spațiul virtual, fapt ce o face ușor de replicat și așa mai departe, după cum explicam în articolul sus-menționat. Întrebarea cea mai apăsătoare este de fapt dacă această proprietate virtuală chiar există, iar eu zic că nu, și nu în virtutea faptului că e virtuală – deși asta e una din motivațiile fundamentale -, ci din cauze pe care voi încerca să le explic în cele ce urmează.

A doua parte a titlului a fost la rândul ei menționată în trecut pe Cărămizi, fiind un fenomen legat în mare parte de cel al (ne)determinismului. E relativ simplu de explicat ce este aceea dinamica non-lineară dacă sunteți oleacă familiari cu matematica [ii], și și mai ușor dacă v-ați întâlnit vreodată cu teoria sistemelor [iii]. (mai mult…)

  1. De fapt nu știu câte persoane din lume pot vorbi în cunoștință de cauză pe subiectul ăsta. [↩]
  2. Iar dacă nu sunteți să vă fie rușine obrazului. [↩]
  3. Și mulți dintre voi bag seama că nu v-ați întâlnit, mai ales că e o materie considerată inutilă de către studenții care „știu ei mai bine”. [↩]

cum funcționează știința

sâmbătă, 7 iul. 2012, 17:14

Dat fiind faptul că analiza felului în care e privită știința de politicieni efectuată de subsemnatul a dat-o într-un început de deconstrucție a metodelor pseudoștiințifice practicate la nivel înalt – adicătelea acolo unde știința și politica încep să se confunde -, zic că n-ar strica să explicăm pe înțelesul tuturor cum funcționează știința, adică cunoașterea. Adică de fapt doar știința, deoarece cognitivismul e o treabă mult prea exotică.

Știința funcționează într-un mod fundamental simplu, fiind în legătură directă cu percepția, indiferent de nivelul la care se petrece aceasta din urmă. Procesul științific este deci o manifestare a nevoii de învățare, care la rândul ei vine din alte nevoi, fie ele umane sau pur instinctuale. Astfel atunci când agățați o persoană de sex opus (sau de același sex, în funcție de preferințe) cu scopul vădit de a socializa și cel (eventual sub)conștient de a face sex, dumneavoastră luați parte într-un sens foarte „loose” la un act științific – ceea ce nu elimină deloc posibilitatea ca actul să fie unul propriu-zis științific, putând de exemplu să presupună observarea comportamentul oamenilor în situații de împerechere sau mai știu eu ce. (mai mult…)

când dăunează clasificarea

sâmbătă, 30 iun. 2012, 16:53

Titlul reprezintă în același timp o întrebare și un răspuns; e întrebare în sensul că formulează o problemă – chit că problema în sine pune în evidență unele non-probleme -, lăsând în același timp loc unui răspuns. Nu cred că e foarte greu să înțelegem ce e clasificarea: considerăm o mulțime de obiecte având fiecare anumite proprietăți, iar pe baza proprietăților ne apucăm să organizăm obiectele în submulțimi, uneori disjuncte și alteori ba.

Clasificarea e o unealtă foarte utilă minții umane, pentru că ia proprietăți posibil chiar continue – cum ar fi de exemplu intervalul tuturor frecvențelor câmpului electromagnetic – și le discretizează, împărțindu-le într-un număr de categorii (eu le voi numi totuși clase pe parcursul textului) distincte, ușor digerabile de către persoana medie – de exemplu undele electromagnetice pot fi detectabile sau nu de ochiul uman, iar cele detectabile se împart în culori fundamentale. Știința calculatoarelor relevă cel puțin două situații folosind clasificarea. Una din ele e modelul programării orientate pe obiecte, unde orice este un obiect iar fiecare obiect aparține unei clase, iar cealaltă e învățarea automată, ai cărei algoritmi se ocupă deseori cu împărțirea pe căprării.

Totuși clasificarea poate fi dăunătoare intelectului în anumite cazuri. Un caz este acela în care dânsa duce la suprageneralizări, chestie care se întâmplă mai des decât ne-am aștepta, pentru că nimeni nu are cum să cunoască toate aspectele fiecărui domeniu în cel mai mic detaliu, iar aici învățarea inductivă eșuează groaznic. Un alt aspect ține strict de psihologia indivizilor sau uneori a maselor, psihologie care tinde să se opună schimbării de paradigmă, ajungându-se astfel la situații aberante cum ar fi judecarea persoanelor după orientarea lor sexuală într-un context în care aceasta e lipsită de relevanță. (mai mult…)

« Articole mai vechi
Articole mai noi »