inutilitatea unui martie negru

duminică, 29 ian. 2012, 00:55

Pentru că tot am disecat semantica protestului, găsesc că ar fi foarte potrivit un studiu asupra unui exemplu concret de protest prost formulat și/sau documentat, deci prin urmare lipsit de utilitate. Exemplul constă în demersul unor copilași (bănuiesc) cu foarte mult timp liber care propun boicotarea cumpărăturilor de media timp de o lună, pentru a le arăta ei corporațiilor mari cine-i boss-ul.

Gândirea este zic eu una relativ sănătoasă, pentru că într-adevăr cam ăsta e principiul după care funcționează raporturile economice, anume că valoarea produsului e stabilită de utilitatea ambilor agenți. Totuși, pe cât de sănătoasă e intenția, pe atât de prost e planul prin care se dorește a fi adusă în concret. Să observăm așadar printr-o serie de bulinuțe cum a boicota vânzările caselor de discuri sau ale hollywood-ului timp de o lună e un act complet inutil: (mai mult…)

un argument împotriva corectitudinii politice

vineri, 30 dec. 2011, 16:10

Dicționarul Google definește termenul de „corectitudine politică” după cum urmează:

The avoidance of forms of expression or action that are perceived to exclude, marginalize, or insult certain groups of people.

Ideea de corectitudine politică își propune în principiu să protejeze grupuri sociale bine delimitate, sugerând că anumite forme de expresie sunt considerate ofensatoare de către membrii lor, pe considerente culturale, morale, ideologice și așa mai departe. Această așa-zisă protecție are loc în virtutea faptului că fiecare grup social bine delimitat are dreptul să existe, dreptul în cauză fiind însoțit bineînțeles și de o anumită demnitate.

Deși în principiu ideea nu sună deloc rău, există un argument (zdrobitor, zic eu) în favoarea faptului că corectitudinea politică nu își are locul în vreo societate civilizată. Problema de fond se lipește cumva de însăși definiția corectitudinii politice, deși recunosc că nu-i o problemă pe care să pretind că o înțeleg complet. E cât se poate de clar însă faptul că o soluție cum e cea a corectitudinii politice nu poate avea decât repercursiuni negative asupra funcționării indivizilor, după cum urmează să explic. (mai mult…)

china față cu brevetele

sâmbătă, 24 sept. 2011, 02:34

Am mai vorbit în trecut despre China, acea Chină care a influențat puternic mersul economiei în ultimii zece ani. Sigur, a spune că China a provocat criza economică, adică schimbările prin care economia globală trece în prezent – pentru că termenul de „criză” e unul profund lipsit de sens în contextul de față – ar denota o abordare puerilă din partea subsemnatului. În fapt, China a făcut și face exact ceea ce trebuie să facă o economie complet funcțională: a produs și a consumat, asta în condițiile în care lumea „civilizată” e prea bătrână să consume (și consumă prea scump) și prea leneșă să producă (și produce, evident, prea scump).

Având totuși în vedere faptul că subiectul în amploarea sa mă cam depășește, mă rezum la a continua articolul anterior pe aceeași linie, aceea a proprietății intelectuale în general și a brevetelor în particular, plecând în același timp de la un caz concret foarte relevant. După cum am menționat și cu alte ocazii, mă găsesc în poziția de a contesta cel puțin parțial ideea de proprietate intelectuală. Iar dacă ideea în sine nu-i de fapt proastă și poate fi considerată chiar utilă pentru lumea „civilizată”, atunci felul în care ea este aplicată e de-a dreptul defectuos etc., nu mă mai repet.

Discuția legată de poziția afaceriștilor chinezi față de „războiul brevetelor” poate pleca foarte elegant de la o întâmplare despre care am citit pe Slashdot, întâmplare al cărei rezumat îl voi cita în cele ce urmează: (mai mult…)

dreptul de a copia

miercuri, 17 aug. 2011, 00:00

Astfel se traduce ad literam englezescul „copyright”. O traducere deloc proastă, însă incompletă în contextul zilei de astăzi, vreme în care ideea de proprietate intelectuală e pe toate buzele și are (cel puțin aparent) un cuvânt greu de spus în economia globală. Dar înainte să ajungem la vremurile noastre, să trecem în revistă rădăcinile ideii de copyright, traduse în română drept „drepturi de autor”.

Ideea de proprietate intelectuală e în fapt destul de simplă: X are o idee originală (deci care nu a fost brevetată până în prezent), a cărei aplicabilitate practică o poate demonstra. Din momentul brevetării, X obține anumite drepturi asupra ideii, din care cel mai important este acela al recunoașterii meritului de a fi conceput acea idee. Similar, dreptul de autor planează în mod normal asupra unei lucrări intelectuale (în trecut text, în prezent și muzică, film, software, fotografie etc.) și oferă, după cum îi sugerează și numele, drepturi asupra unei lucrări anume, din care cel mai important este acela al recunoașterii meritului de a fi conceput acea lucrare. Cele două idei (cea de proprietate intelectuală și cea de drept de autor) sunt similare și vor fi băgate în aceeași oală pe parcursul articolului.

Cele două concepte au funcționat foarte bine în vremuri în care tehnica era atât de precară încât nu a permis copierea materialelor de diverse tipuri. În ziua de astăzi însă orice poate fi copiat. Cărțile pot fi scanate, muzica poate fi înregistrată cu un microfon, iar ceea ce există deja în format digital poate fi pur și simplu copiat de pe diverse medii, începând cu hard-disk-uri și CD-uri și terminând cu Internetul, a cărui primă calitate este aceea că permite o redundanță teoretic nelimitată, practic foarte mare, cu atât mai mare cu cât un fișier este dorit de mai mulți utilizatori. Adicătelea fix ideea din spatele sistemelor peer-to-peer, cum ar fi Bittorrent. (mai mult…)

google+ minus (>> ε)

sâmbătă, 30 iul. 2011, 14:52

Deoarece se vede de la o poștă că subsemnatul manifestă un oarecare interes pentru așa-zisul web social, dar și fiindcă ar fi păcat să fim hateri doar cu Facebook și cu Twitter [i], hai să ne legăm un pic de acest Google+ și să arătăm de ce momentan relevanța sa pentru web este cvasi-nulă.

Pentru că da, Google+, deși momentan în beta, are șansa să nu fie decât un mare fleoșc al Interneților. Spun asta în calitate de utilizator Google Mail, Google Calendar, Google Reader și bineînțeles al motorului de căutare, care reprezintă într-un anumit sens Internetul. Cu toate astea, nu mă voi sfii să dau în noul produs de la Google cu tot ce am eu, după cum se poate observa în cele ce urmează.

Nu cred că are vreun rost să reiau problemele ridicate în articolul anterior despre Google+. Înainte argumentam din perspectiva celui care a văzut un site de prezentare, iar acum vorbesc din perspectiva utilizatorului. Cu toate astea, ideile de mai devreme rămân valide: Google+ nu e momentan decât o altă rețea socială, al cărei unic avantaj este acela că nu e Facebook. În rest, cercurile nu mi s-au părut deosebit de utile, Spark-urile dau rezultate de-a dreptul irelevante – mi-am făcut un Spark cu „webcomics”, care numai webcomic-uri nu îmi afișează – iar Hangout-uri nu am folosit absolut deloc, neavând un motiv suficient de bun pentru a face asta.

În plus, sunt adăugat (în stilul Twitter) în cercurile unor persoane pe care nu le cunosc și cu care nu am vreo legătură. Toate bune și frumoase, numai că celor de la Google le-a venit ideea tâmpită de a introduce un meniu numit Incoming, meniu care conține actualizările făcute de acești indivizi care mă urmăresc, însă pe care eu nu îi. Nu știu cum vă sună acest lucru, însă mie îmi pute a spam, iar Facebook se descurcă destul de bine în această privință. Nu am nevoie de +1 surse de așa ceva, mulțumesc. (mai mult…)

  1. Menționez că nu îmi aduc aminte exact când am fost hater în ceea ce privește Twitter. De fapt sincer să fiu, un serviciu în cadrul căruia publici idei de maxim 140 de caractere nu poate veni decât dintr-o idee deosebit de inspirată. []