dreptul de a copia

miercuri, 17 Aug 2011, 00:00

Astfel se traduce ad literam englezescul „copyright”. O traducere deloc proastă, însă incompletă în contextul zilei de astăzi, vreme în care ideea de proprietate intelectuală e pe toate buzele și are (cel puțin aparent) un cuvânt greu de spus în economia globală. Dar înainte să ajungem la vremurile noastre, să trecem în revistă rădăcinile ideii de copyright, traduse în română drept „drepturi de autor”.

Ideea de proprietate intelectuală e în fapt destul de simplă: X are o idee originală (deci care nu a fost brevetată până în prezent), a cărei aplicabilitate practică o poate demonstra. Din momentul brevetării, X obține anumite drepturi asupra ideii, din care cel mai important este acela al recunoașterii meritului de a fi conceput acea idee. Similar, dreptul de autor planează în mod normal asupra unei lucrări intelectuale (în trecut text, în prezent și muzică, film, software, fotografie etc.) și oferă, după cum îi sugerează și numele, drepturi asupra unei lucrări anume, din care cel mai important este acela al recunoașterii meritului de a fi conceput acea lucrare. Cele două idei (cea de proprietate intelectuală și cea de drept de autor) sunt similare și vor fi băgate în aceeași oală pe parcursul articolului.

Cele două concepte au funcționat foarte bine în vremuri în care tehnica era atât de precară încât nu a permis copierea materialelor de diverse tipuri. În ziua de astăzi însă orice poate fi copiat. Cărțile pot fi scanate, muzica poate fi înregistrată cu un microfon, iar ceea ce există deja în format digital poate fi pur și simplu copiat de pe diverse medii, începând cu hard-disk-uri și CD-uri și terminând cu Internetul, a cărui primă calitate este aceea că permite o redundanță teoretic nelimitată, practic foarte mare, cu atât mai mare cu cât un fișier este dorit de mai mulți utilizatori. Adicătelea fix ideea din spatele sistemelor peer-to-peer, cum ar fi Bittorrent.

Problema cu care se confruntă omul de rând este aceea că dacă un lucru poate fi făcut (cu ușurință), atunci el va fi cu necesitate dus la îndeplinire de unul, doi, o sută sau un milion de indivizi. Luând în considerare faptul că trăim în era în care copiatul a o mie de pagini de text brut poate fi executat în cel mult o secundă prin una-două apăsări de mouse, putem trage concluzia că acest fenomen e unul cât se poate de natural și nu poate fi oprit nici de Poliția Română, nici de RIAA și cu atât mai puțin de Obama.

În aceste condiții, producătorii de conținut s-au găsit sub falsa, după părerea mea, impresie că profiturile lor vor fi afectate de copierea facilă a ideilor/produselor. Impresie care a dus într-o primă fază la apariția unor mijloace de control al copierii, de exemplu prin scrierea unor sectoare ascunse sau criptate pe CD sau prin scheme mai complexe cum ar fi DRM. Acestea s-au dovedit în timp a fi dăunătoare până și pentru plătitorii de drept a licențelor produselor: diverși utilizatori au ascultat muzică la o calitate proastă, nu au putut juca jocuri decât având acces la Internet, au avut nevoie de un CD inserat în calculator pe durata jocului și așa mai departe. Deseori o copie piratată s-a dovedit a fi mai bună din punct de vedere calitativ decât originalul.

Pe de altă parte, nivelul ridicat de paranoia a dus la decizii precum închiderea unor site-uri care la urma urmei distribuiau materiale sub incidența a ceea ce se poate numi „fair use”. Mai mult, interesele companiilor puternice din SU au dus la cazuri precum arestarea unor oameni, oameni care oricum n-ar fi plătit o licență pentru materialele respective, ori din cauza situației materiale, ori din cauza calității produselor [i]. În timpul ăsta, țările cu legislații anti-copyright mai puțin dură nu au probleme, pentru că așa-zisa piraterie este tratată drept ceea ce este în fapt, adică o non-problemă. Ba chiar putem spune că lipsa pirateriei, acest dușman de clasă al societății, ar aduce și mai puțin profit producătorilor de gunoi intelectual.

Bula asta a trasului cu dinții de proprietatea intelectuală este cu atât mai gravă cu cât companiile trebuie să aleagă răul mai mic pentru a evita probleme mai mari. Răul menționat adineauri rămâne însă un rău în sine, deci va afecta în mod negativ mediul problemei. Punerea în practică a jocurilor legate de proprietatea intelectuală nu poate face pe termen lung decât rău atât inovației cât și bunăstării economice a indivizilor, singura speranță stând în produsele libere [ii], produse care nu au asociate drepturi de autor explicite, dar ale căror autori sunt recunoscuți.

În fine, acestea din urmă sunt deseori înțelese greșit tocmai datorită transparenței cu care sunt livrate publicului. Pe de o parte produsele create prin contribuția comunității sunt considerate „comuniste”, căpătând astfel o conotație negativă, cam ca Hitler așa. Pe de altă parte arta liberă și softul liber nu sunt marketate așa bine, motiv pentru care sunt considerate de către necunoscători mai proaste, mai neinteresante sau mai nesigure. De aceea, primul pas către scoaterea satului global din rahat este eliminarea „dreptului de a copia” [iii], eliminare care va avea însă drept finalitate garantarea acestuia tuturor indivizilor, autori au ba.

  1. Din ce îmi aduc aminte, postmodernismul postulează faptul că arta a devenit un bun de consum. Cu alte cuvinte, un bun fără valoare nu va fi cumpărat de către consumatori, iar bunurile valoroase vor transcede această idee tâmpită, obținând profit timp de zeci de ani de zile. Vreți exemple? Vă dau: Beatles versus toată generația auto-tune din ziua de azi. []
  2. De exemplu, toate lucrările științifice importante, dar toate, fără excepție, sunt libere. Avansul științei merge din start pe premisa că copierea unei idei pentru a concepe ceva îmbunătățit va avea un impact pozitiv asupra societății. []
  3. Îmi e foarte clar faptul că acest articol tratează problema doar parțial, trăgând o concluzie care nu este la rândul ei argumentată. Cam atât am reușit eu să rezum în nouă sute de cuvinte, se pare. []

Comments

  • Diana Coman spune:

    As mentiona totusi ca nu exista in fapt copyright pe „idee”, ci pe o anume implementare practica/forma. Nu de alta, dar asa apar altminteri ideile crete ca „daca eu am scris despre copyright primul si apoi tu ai scris alt text despre copyright, atunci m-ai copiat!!!!”

  • spyked spune:

    De acord, copyright-ul nu, dar brevetul da, cu mențiunea că ideea din spate nu e scoasă de undeva din cărțile fantastice, ci are o aplicabilitate demonstrabilă. Aici treaba începe să se complice, că poți de exemplu obține proprietate intelectuală asupra conceptului unui motor, dar nu poți breveta o ecuație. Din câte îmi amintesc, au reușit câțiva să demonstreze invaliditatea unor softuri patentate, prin descrierea lor formală/reducerea lor la lambda-expresii.

    Motivul pentru care am ales să nu tratez dreptul de autor și brevetul separat în articol e dat de legătura cumva intrinsecă între cele două: pe de o parte, copiatul unei melodii (sau al oricărei reprezentări artistice) reprezintă un copy paste sau o reinterpretare a unui material; pe de altă parte, copiatul unei invenții reprezintă reproducerea unei lucrări care atestă produsul final. Ambele îi rănesc pe autorii cu ego-uri supradimensionate, dar în același timp ambele au potențialul de a îmbunătăți produsul original.

  • Diana Coman spune:

    Pai totusi, indiferent de ce place lumii sa creada, drepturile de autor (si brevetele) sunt in fapt in primul rand pentru scopul comercial (si indirect ca o forma de a incuraja dezvoltarea), nicidecum pentru a proteja egoul autorului.

  • spyked spune:

    Păi tocmai asta-i problema, că nu încurajează dezvoltarea. Uită-te de exemplu la drepturile de autor asupra x86 și cum au dus la existența doar a două companii care produc așa ceva; spre deosebire de ARM, care deși au drepturile, le licențiază mult mai ușor, motiv pentru care pe piață există o groază de producători de procesoare ARM. Diferența e că ARM e acum peste tot, x86 e doar pe PC-uri și câteva dispozitive embedded (XBox-ul vechi și încă câteva).

    Gândește-te doar cum arăta Internet-ul astăzi dacă se brevetau IP-ul, TCP-ul sau HTTP, HTML etc. Deci mă îndoiesc că asta e doar o imagine falsă asupra drepturilor de autor. Sigur, probabil că în diverse state ale lumii legile respective ar fi putut avea altă formă, reglementând astfel când e util brevetul și când nu. De exemplu, până acum brevetele software n-au cauzat decât haos.

    Pe subiect, iată că anumite curți din SU au început deja să respingă brevete software. Bănuiesc că încep să își dea și ei seama că războiul ăsta nu poate beneficia pe absolut nimeni, nici măcar pe deținătorii brevetelor.

  • Diana Coman spune:

    Eu vorbeam de ideea de copyright originala. Altminteri imi pare ca brevetele software sunt in fapt un abuz al ideii cu pricina, tocmai pentru ca sunt un fel de a „rezerva” mai mult decat e cazul sau are sens real.

  • spyked spune:

    Da, e ok, problema e destul de simplă conceptual vorbind: Gogu scrie lucrarea X, deci primește pentru o perioadă de timp limitată (cât trăiește el, să zicem) drepturile de autor asupra ei. Oricine vrea să folosească (ideea de „a folosi” fiind foarte vagă aici) X trebuie să îi plătească lui Gogu o sumă de bani. Toate bune și frumoase.

    Problema apare atunci când vrei să pui în practică toată treaba. Înainte era simplu: editura putea să editeze și să tipărească, deci obținea dreptul de a scoate 5000 de exemplare din X pe piață. Existau 5000 de exemplare, toate vândute să zicem, deci teoretic X a fost citită de 5000 de persoane sau mai mult, având în vedere că eu pot să îți dau ție lucrarea fără să îi fac o replică.

    Acum treaba nu mai e așa de simplă. Softul X poate exista pe piață în oricâte exemplare, în ciuda existenței așa-ziselor licențe și a metodelor de genul DRM. În plus, dacă cumpăr un CD, nimeni nu mă poate opri să îl copiez, având în vedere că CD-ul se poate deteriora, dar eu am plătit să pot folosi X cât vreau eu (and that is fair use).

    Acum am putea să intrăm în implicațiile etice legate de punerea la dispoziție a lui X unui număr limitat de utilizatori, ceea ce face treaba cu atât mai complicată. Dacă Gigi copiază de la mine X, care sunt pierderile lui Gogu, zero sau valoarea lui X? În ce măsură e pirateria cu adevărat „furat”? Și mai mult, când începe pirateria să devină un caz penal sau eventual de mii de dolari? Fiindcă și afacerea asta (gen domeniul de activitate RIAA/MPAA) mi se pare un abuz la fel de mare ca cel al brevetelor software. Cu alte cuvinte, mi se pare (asta nu înseamnă musai că așa este) că s-a sărit calul.

    Ar mai fi multe aspecte de discutat, precum prețul de vânzare suficient de mare al anumitor produse și cât de mult primează dreptul autorului versus dreptul intermediarilor (de exemplu artiști versus case de discuri). Îmi e destul de greu să pun toate problemele aici, prefer momentan să afirm că ceva scârțâie și abia mai încolo (când am o imagine mult mai clară) să zic clar ceea ce scârțâie și cum.

  • […] pe Google și Facebook. [↩]Astfel că în marea schemă a lucrurilor se pare de fapt că pirateria face un bine omenirii. Deh, viața-i grea și are multe aspecte. [↩]De exemplu nu putem […]

  • […] întâmplă astfel că software-ul s-a încadrat destul de bine în clasa proprietății intelectuale, el fiind mai aproape de ceva abstract precum poezia decât de ceva concret; vorba aia, dintr-un […]

  • […] care poate fi rezumată în felul următor: dacă un produs comercial dat aflat sub incidența proprietății intelectuale nu îmi este disponibil cu ușurință, atunci fie ce-o fi, eu o să piratez produsul […]

  • […] Nu-i așa că-i frumos titlul? Ei, pentru că-i așa frumos, haideți să îl și explicăm, să îl înțeleagă tot neștiutorul – adică inclusiv eu, care clar vorbesc despre lucruri care mă depășesc [i] -, bucată cu bucată. Prima bucată se referă la o așa-zisă „proprietate virtuală”, care are și un caz particular despre care am tot vorbit pe blog, anume cel al proprietății intelectuale. […]

  • […] săriți, o dăm din nou în de-alea cu copyright. Deoarece comercianții de software nu mă ascultă și continuă să își aroge dreptul de […]

  • Comentariile sunt dezactivate.