spyked bricks in the wall

cum funcționează știința

Dat fiind faptul că analiza felului în care e privită știința de politicieni efectuată de subsemnatul a dat-o într-un început de deconstrucție a metodelor pseudoștiințifice practicate la nivel înalt – adicătelea acolo unde știința și politica încep să se confunde -, zic că n-ar strica să explicăm pe înțelesul tuturor cum funcționează știința, adică cunoașterea. Adică de fapt doar știința, deoarece cognitivismul e o treabă mult prea exotică.

Știința funcționează într-un mod fundamental simplu, fiind în legătură directă cu percepția, indiferent de nivelul la care se petrece aceasta din urmă. Procesul științific este deci o manifestare a nevoii de învățare, care la rândul ei vine din alte nevoi, fie ele umane sau pur instinctuale. Astfel atunci când agățați o persoană de sex opus (sau de același sex, în funcție de preferințe) cu scopul vădit de a socializa și cel (eventual sub)conștient de a face sex, dumneavoastră luați parte într-un sens foarte „loose” la un act științific – ceea ce nu elimină deloc posibilitatea ca actul să fie unul propriu-zis științific, putând de exemplu să presupună observarea comportamentul oamenilor în situații de împerechere sau mai știu eu ce.

Diferența între știința în sensul „loose” și cea „tare” e că cea din urmă caută să sistematizeze și să formalizeze cunoașterea. E destul de greu de înțeles ce înseamnă asta, mai ales dacă limbajul nu e suficient de evoluat pentru a permite logici și semantici suficient de puternice [i]. Cert e că încă de la inventarea roții s-a observat că anumite obiecte pot fi încadrate în șablonul „obiect rotund”, descoperirea focului a dus la ideea că unele animale au șanse mai mari să supraviețuiască într-un mediu cât de cât călduros/luminat și așa mai departe.

Avem nevoie deci de două lucruri mari și late pentru a putea face știință: (1) date/observații și (2) metode de a extrage afirmații cât mai generale din acestea. Partea (1) mai e cunoscută și drept practică, iar partea (2) se mai numește și teorie (sau elaborarea acesteia). În lipsa existenței a cel puțin uneia din cele două părți nu putem vorbi de știință [ii].

Începuturile științei au fost marcate de problema că omul avea la dispoziție un ocean de date, de la mediul imediat înconjurător până la cer, însă nu știa exact cum ar putea face mai bine să le sistematizeze. Primii care au avut reușite în acest sens au fost grecii și ceva indivizi de prin orient, iar prin reușite mă refer la teoria numerelor, astronomie și așa mai departe. Mai recent Isaac Newton și Paul Dirac au avut un rol important în dezvoltarea analizei care stă la baza fizicii de azi, iar Poincaré, Lobacevski și Einstein au avut contribuțiile lor în înțelegerea unor concepte fundamentale, cu mențiunea că aceștia nu au fost singurii.

Un șablon pe care îl putem observa aici este că știința a stat mereu sub semnul incompletitudinii. Cu alte cuvinte ceva mereu a lipsit sau a fost în neregulă, generând alte probleme și așa mai departe. Acest lucru se datorează faptului că realitatea este pentru oameni un mediu cu informații incomplete. Cu alte cuvinte simțurile nu ne sunt de ajuns pentru a cunoaște tot ceea ce există în Univers, astfel că o mare parte din evoluția științei a fost marcată de un raționament inductiv.

Iar aici oamenii de știință au reușit să facă câteva mici minuni cu ajutorul teoriei probabilităților și a statisticii. Mai exact aceștia s-au gândit că dacă au un set de (multe) date, pot face câteva presupuneri de bun simț și pot încerca apoi să deducă legi mai mult sau mai puțin certe ale căror valori de adevăr să fie demonstrate în anumite cazuri, unde în acest caz adevărul poate însemna o probabilitate de 99.9999% sau mai mare. Abordarea a funcționat foarte bine de exemplu în cazul termodinamicii, unde deși nu putem vedea moleculele unui gaz, putem foarte bine să facem afirmații în legătură cu acestea. La fel și în cazul electronicii, a rezistenței materialelor și așa mai departe. În cele din urmă s-a ajuns să se discute despre curbe atipice, fractali și dinamică non-lineară.

Pe măsură ce teoria a devenit din ce în ce mai sofisticată [iii], problema științei s-a întors cumva pe dos: la fiecare pas răsar modele teoretice care mai de care, însă acestea sunt destul de greu de verificat în practică. De exemplu difracția Fresnel necesită aparatură destul de sofisticată, iar pentru testarea modelului standard, oamenii de la CERN au construit acceleratoare de particule speciale precum prea-mediatizatul LHC.

Cam la fel stau lucrurile și cu predicțiile climatice, care climă e o cu totul altă bestie față de așa-zisa „vreme” [iv]. Problema întâi e că – la fel ca în cazul cutremurelor, care se manifestă cam la aceeași scară – nu există în lume date exacte pe o perioadă mai lungă de aproximativ 150 de ani, plus minus câteva zeci. Sigur, se poate încerca derivarea unor posibile evoluții ale climei, însă nu garantează nimeni că acestea vor fi corecte, iar o certitudine și de 90% tot e destul de mică.

Ceea ce ne duce la problema numărul doi, aia în care afirmăm că clima Pământului e un sistem care are o dinamică non-lineară. Chestia asta nu înseamnă mare lucru pentru oamenii care nu au studiat matematică [v], dar știți voi la ce mă refer, butterfly effect, chestii.

Există din câte știu o hartă a curenților și există în comunitatea științifică idei destul de bine puse la punct referitoare la o schimbare a dinamicii curenților de aer [vi] produsă în ultimii cincizeci de ani și încă „in progress” [vii]. Nu se știe însă până unde poate merge acest fenomen și în ce măsură e afectat de diverși alți factori (defrișare, emisii de dioxid de carbon etc.). În condițiile astea „clima” ar putea fi la fel de bine afectată de exploziile solare sau de căcatul de vacă, sau poate că fenomenul emerge din mai mulți factori etc. Cert e că problema e extrem de grea, amplificată de exemplu de faptul că habar nu avem cum a ajuns Pământul să aibă un mediu propice vieții în primul rând.

În concluzie, e destul de ușor să facem afirmații cu privire la probleme pe care le înțelegem puțin sau deloc. Sigur, ovulul proaspăt fertilizat e ființă umană, criza e din vina lui Băsescu iar Pământul se încălzește [viii]. Toate astea sunt adevărate din punctul de vedere al unui creștin, socialist, respectiv al unui membru Greenpeace, însă asta nu le face adevărate din punct de vedere științific. Iar știința – și nu cea pseudo – e cel mai important punct de vedere și singurul care poate emite valori de adevăr cu caracter absolut.

1. Nu vom explica aici ce înseamnă „suficient de puternice”. Dar pentru a ilustra încă o dată importanța lingvisticii, Chomsky spune de exemplu că orice limbaj regulat e mult mai „slab” decât un limbaj dependent de context. [↩]
2. De fapt ambele trebuie să existe pentru a putea vorbi de știință în sensul „tare”. Dar fie, să relaxăm un pic restricțiile pentru a nu obosi peste măsură cititorul. [↩]
3. Într-un mod destul de interesant, o bună parte din știință s-a dezvoltat pe baza teoriilor deja existente, în sensul că rareori s-a întâmplat ca cineva să reinventeze roata și/sau să declanșeze schimbări de paradigmă. [↩]
4. Cea din urmă e pe termen scurt, adică cel mult un an, pe când cea dintâi caută să găsească modele de evoluție pe termen lung sau foarte lung, adică zeci, sute sau mii de ani, dacă nu milioane sau miliarde. [↩]
5. Deci vedeți că sunt bune și integralele alea la ceva. [↩]
6. Ceea ce explică de exemplu frecvența crescută a ploilor torențiale în ultimii ani în partea de sud a României. [↩]
7. La fel cum există date referitoare la modificarea salinității apelor oceanelor și la subțierea fâșiei de gheață de la poli. Între toate acestea există o corelație, însă corelația, fie ea și puternică, nu implică cauzalitate. Cu alte cuvinte este necesară o cercetare mult mai amănunțită pentru a emite judecăți în acest sens. [↩]
8. Sau se răcește? Cum, nu știați? Există susținători ai ideii că încălzirea asta va fi urmată de o mini-eră glaciară și că toată schimbarea va începe a se produce în doar câteva zeci de ani de acum. [↩]