spyked bricks in the wall

despre înțeles: cvorum.

[ sau politica față cu adevărul ]

Aud în ultima vreme discuții (mult prea) dese pe tema referendumului și a felului în care trebuie dânsul să se organizeze. Unii zic ba că referendumul nu poate fi validat decât dacă se prezintă la vot jumătate plus unu din totalul persoanelor cu drept de vot (într-un sistem dat), în timp ce alții susțin că dimpotrivă, referendumul e un vot ca oricare altul [i] și poate fi considerat valid indiferent de numărul de participanți – și doi să fie, nu contează, toți porcii sunt egali.

Înainte să purcedem în a toca conceptul de cvorum, să lămurim întâi cum stă treaba cu referendumul cu ajutorul unei banale definiții:

REFERÉNDUM, referendumuri, s. n. Consultare directă a cetățenilor, chemați să se pronunțe, prin vot, asupra unui proiect de lege de o deosebită importanță pentru stat sau asupra unor probleme de interes general. – Din lat. [ad] referendum, fr. référendum.

Cuvântul vine deci direct din latină, iar rădăcinile sale se regăsesc în definiția:

referendum (n.) 1847, „submitting a question to the voters as a whole”

Cuvântul cheie aici e „whole”, de unde reiese că unu la mână, votanții sunt văzuți ca un întreg și doi la mână, toți votanții sunt chestionați. Revenind însă la definiția din DEX, observăm că pronunțarea publicului se face (1)asupra unui proiect de lege și (2) nu de orice fel, ci de o deosebită importanță pentru aceștia! A doua parte e doar pe jumătate adevărată: parlamentarii pot propune la o adică spre referendum un proiect de lege de o irelevanță crasă – cum ar fi de exemplu suspendarea președintelui -, publicul, adică votanții, prezentându-se la vot doar în cazul în care acesta din urmă e considerat de către dânșii important. În caz contrar nu, drept urmare referendumul fiind invalidat.

În plus, faptul că votul este exprimat asupra unei legi sau hotărâri oarecare [ii] face referendumul echivalent cu un vot într-o adunare populară oarecare, atât doar că de data asta adunarea este formată din întreaga populație cu drept de vot și nu doar dintr-un grup restrâns (reprezentativ) de oameni (i.e. parlamentul). Bunăoară, revenind la problema inițială, cum v-ați simți domniile voastre dacă o lege (de o deosebită importanță!) ar fi adoptată în urma întrunirii unui cvorum de doi oameni? Să o spunem pe á dreaptă, ar fi de tot căcatul ca în acest caz să decidă doi (doar doi!) oameni pentru întreaga populație – sau mai bine doar unul, ca pe vremea împușcatului. Ne-am înțeles deci că cvorumul este necesar oricărei democrații sănătoase atunci când se votează legi, și cu atât mai mult atunci când acestea sunt peste măsură de importante.

Cuvântul „cvorum” provine tot din latină, deci să cităm în continuare pe filieră etimologică:

quorum (n.) early 15c., in reference to certain eminent justices of the peace, from L. quorum „of whom,” genitive plural of qui (see who).

Definiția mi se pare o idee ambiguă. Pe de o parte în cultura noastră contemporană justiția e una singură, iar „of whom” înseamnă „de care”/„despre care”. E clar deci faptul că „quorum” se referă literal la niște cari [iii], referință ce nu pare a avea prea mare legătură cu sensul actual. Din fericire definiția de pe site aduce explicații suplimentare:

The traditional wording of the commission appointing justices of the peace translates as, „We have also assigned you, and every two or more of you (of whom [quoram vos] any one of you the aforesaid A, B, C, D, etc. we will shall be one) our justices to inquire the truth more fully.”

de unde înțelegem că „justițiile” sunt de fapt niște persoane – reprezentanți ai „justiției unice”, adică judecători, în cazul de față cuvântul „justice” fiind echivalent cu „judge” – care au fost chemate pentru a afla, și nu orice, ci adevărul „mai pe de-a-ntregul”, sau „mai bine”, „înainte de toate”. „Adevărul”, dragi cititori, este în cazul nostru ceea ce așa-zișii politicieni români denumesc „voința poporului” [iv]. Voința poporului e fără dubii adevărul (în contextul restrâns al poporului), la fel cum într-un grup de schizofrenici un om „sănătos” ar părea ciudat.

Iată deci cum, pusă în acest context, politica cea adevărată devine o știință ca oricare alta. Scopul ei e determinarea adevărului „înainte de toate” și nu a unor nonsensuri de prin ferme sau din Ingsoc, precum „toți suntem egali” sau „am fost mereu în război cu Estasia”, specifice politicii false, în care minciunile sunt poleite și prezentate drept adevăr absolut minților infantile.

Sau pentru a cita dintr-un renumit politician:

This truth is incontrovertible. Panic may resent it, ignorance may deride it, malice may distort it, but there it is.

1. ?! Adicătelea cum ca oricare altul? Parcă tocmai asta era problema, anume că nu există un singur criteriu de validare a voturilor. Ba uite că din nefericire există foarte multe, și nici unul, absolut nici unul nu poate satisface pe toată lumea. Nu trebuie să mă credeți pe mine, consultați mai bine de la Arrow citire. [↩]
2. Situație care trebuie să recunoașteți că e diferită de concursul pentru ocuparea unei funcții publice. Asta nu înseamnă că această din urmă situație poate avea reguli mai laxe sau că trebuie lăsată de izbeliște, nici gând. [↩]
3. Cuvântul „cari” e pluralul de la „care”, despre care DEX susține că se trage din latinescul „qualis”, care pare a însemna „de un fel”. [↩]
4. Orice populist lipsit de scrupule, până la urmă. Hitler de exemplu a dat ordin să se facă o „mașină a poporului” sau un „radio al poporului”, și nici să nu mai amintim de Ceaușescu sau de „Republica Populară” Chineză. [↩]