spyked bricks in the wall

despre piraterie și raritate artificială

Cory Doctorow — care apropo, pare a fi unul dintre puținii, dacă nu singurul blogger care abordează public problema eticii pirateriei — scrie în The Guardian un articol care explică felul în care strategiile de marketing ale industriei media încurajează pirateria, și impactul economic asupra consumatorilor așa-zisului „entertainment”. Nu intru în detalii în ceea ce privește articolul, însă vă recomand să îl parcurgeți ca fond pentru ceea ce voi urma să povestesc.

Povesteam în „proprietatea virtuală față cu dinamica non-lineară” despre cum economia a ajuns să funcționeze ușor defectuos odată cu introducerea resurselor virtuale în ecuație. E musai să înțelegem că „virtual”-ul din „proprietatea virtuală” nu are sensul său inițial de „posibil”: cuvântul și-a distorsionat un pic înțelesul de când cu apariția calculatoarelor, devenind mai apropiat de „abstract”, de lumea formelor sau a ideilor. Ăsta e primul pas către a înțelege schimbarea de paradigmă adusă de proprietatea intelectuală în economie.

În economia clasică orice produs fizic este valorificat în primă fază prin anumite costuri, cum ar fi de exemplu materia primă, utilitățile, salariile angajaților și așa mai departe. Prețul produsului este în principiu o funcție de costuri, dar doar în măsura în care acestea trebuie acoperite pentru a asigura funcționarea organismului care este agentul economic; mai departe producătorul caută să își maximizeze utilitatea prin mărirea profitului, pe care mai apoi îl reinvestește sau îl cheltuiește în știu-eu-ce-scopuri, în orice caz nu îl ține la ciorap. Problema pur cantitativă aici este aceea că dacă o șosetă e produsă la prețul și vândută la , atunci șosete vor fi produse la și vândute la ; cu alte cuvinte există și o relație de directă proporționalitate între producție și vânzare.

Avantajul și în același timp marele blestem al proprietății intelectuale este acela că strică această relație de proporționalitate. Spre exemplu Ionel produce o daltă inovatoare, al cărei principiu de funcționare îl brevetează. La Ionel vin apoi sute de pețitori pentru a-i duce ideea în practică sub o licență, acest model punându-i lui Ionel pâine pe masă pentru o perioadă bună de timp, posibil toată viața. Nu contează că Ionel a pierdut două ore, o lună sau cinci ani pentru a veni cu ideea și (eventual) pentru a produce un prototip; câștigul acestuia e fundamental disjunct de costurile de producție (a ideii), fapt care ilustrează într-un fel sau altul că produsul intelectului este superior bunurilor fizice.

În plus — și aici este deschisă o adevărată cutie a pandorei — brevetul, respectiv „dreptul de a copia” [i] are rolul de a-l proteja pe creatorul invenției, respectiv al lucrării (operă de artă, program software etc.). Cu alte cuvinte lui Ionel îi este garantat [ii] că n-o să vină Gigel să producă dalte inovatoare™ fără a-l plăti pe cel dintâi.

Până aici am abordat problema dintr-un punct de vedere strict teoretic. Aplicația cea mai de seamă a problemei de mai sus este economia capitalistă a anilor 2010, economie marcată în mare măsură de producții „ale intelectului” [iii], sistem care în această lumină trece în prezent printr-un proces de maturizare. O particularitate a acestui sistem este folosirea așa-zisei „rarități artificiale” drept tactică de marketing.

Raritatea artificială e un concept foarte simplu, pe care îl poate înțelege foarte bine și un copil de zece ani. Bunăoară, să presupunem că un explorator descoperă o plantă cu proprietăți miraculoase, care vindecă cancerul, să zicem. Industria farmaceutică a Statelor Unite — care apropo, funcționează tot pe raritate artificială — nu reușește să ascundă cazul, astfel că diverse companii ajung să exploateze resursa și să creeze un medicament pe baza ei. O primă problemă ar fi aceea că planta nou-găsită e rară, găsindu-se doar în zona în care a fost inițial descoperită. Până când…

Până când una din companii fie descoperă o vastă zonă în care există planta cu pricina, fie reușește să o cultive. Brusc resursa rară a încetat să fie rară, cu excepția faptului că atât concurența companiei cât și consumatorii sunt complet inconștienți de acest fapt. Avantajul strategic al companiei în cauză îi va permite astfel în scurt timp acesteia să obțină monopol asupra vânzării medicamentului la același preț, în ciuda faptului că valoarea acestuia a scăzut dramatic în virtutea noii abundențe.

Exact pe aceeași idee funcționează în prezent și industriile muzicală și de filme din Statele Unite. Acestea s-au format într-o perioadă în care consumul acestor produse pe scară largă într-o perioadă scurtă de timp era practic imposibil din punct de vedere tehnologic. Din fericire pentru noi, vremurile s-au schimbat și consumul de media și software este abundent, atât în virtutea avantajului tehnologic cât și datorită faptului că „proprietatea intelectuală” este un bun inerent replicabil. Evident că ei, producătorii, știu asta: timp de ani de zile filmele, albumele și programele au fost (și sunt) distribuite piratat sub formă de „leak”-uri, pentru că nu s-a mai văzut până la Internet o formă de distribuție atât de eficientă, și e greu de văzut cum ar putea exista una mai eficientă de atât.

Cu toate astea Hollywood-ul încearcă de exemplu să mențină raritatea artificială a produselor sale, fără prea mare succes aș zice. Ciclurile de difuzare sunt un aspect, rea-voința în sensul distribuirii e altul; în fine, insistența în a susține criminalizarea actului pirateriei e un aspect important al problemei. Din fericire toate acestea nu au cum să le crească profiturile, aducându-le în același timp o penalizare de imagine, în pofida eforturilor de introducere în cultură a ideii de „piraterie egal furt”. Nu dau citate, las explorarea subiectului pe seama cititorului, dar într-un mod similar brevetele suferă o criză care va sfârși cel mai probabil în cel puțin relaxarea și cel mult abolirea lor.

Sigur, statele ar mai avea la dispoziție soluții totalitare, care însă îmi e greu să cred că vor avea prea mare succes, poate cu câteva excepții [iv]. Unele soluții mai eficiente din punctul de vedere al asigurării rarității ar presupune adoptarea unor modele aberante de dezvoltare, iar acestea ar putea într-adevăr să reușească, cu dezavantajul că ne-ar întoarce tehnologic cu vreo două sute de ani în urmă. O abordare — nu neapărat cea mai bună, dar cu siguranță mai bună decât cea de acum — ar fi folosirea oficială a rețelelor peer-to-peer pentru distribuirea conținutului, abordare care a fost adoptată deja de unii producători ai proprietății intelectuale.

1. Nu are cum să mă convingă nimeni sub nici o formă că există o diferență fundamentală între cele două. Ambele sunt două puneri în practică ale aceleiași idei și ambele au în prezent consecințe dezastruoase pentru bunul mers al civilizației, sau cum vreți să-i ziceți. [↩]
2. De către cine, vă veți întreba? Păi, de către stat! Iar statul va merge până la a-și încălca propriile principii pe care s-a format pentru a impune legea și a-l proteja pe Ionel. Cine credea că se poate ajunge la un așa „conundrum” când a apărut ideea de proprietate intelectuală? [↩]
3. Zău, sincer: da Vinci se răsucește în mormânt de fiecare dată când cineva aplică eticheta de „proprietate intelectuală” unor chestii precum melodia coreeanului ăluia sau mizeriile produse de Hollywood de la începuturile-i și până în prezent. Legătura dintre ele și intelect e la fel ca cea dintre maimuță și Shakespeare. [↩]
4. Marea Britanie? [↩]