spyked bricks in the wall

despre ură

Astăzi m-am hotărât să vorbesc despre un alt aspect important al vieţii noastre, element constitutiv al societăţii, adică dihonia, ranchiuna, duşmăneala, antipatia, sau altfel spus, ura. Nu pot să îi dau o definiţie propriu-zisă, fiindcă aceasta este un fel de axiomă, o noţiune primară, dar voi încerca să o definesc prin exemplificări de cazuri concrete sau mai puţin concrete ale fenomenului/stării/sentimentului numit de către noi „ură”.

Nu ştiu dacă Aristotel s-a gândit şi la aspectul de faţă când a dat definiţia omului. Fiindcă imediat după ce am coborât din pom şi am început să comunicăm, a apărut fenomenul. Ţăranul mioritic a trimis „în originile mă-sii” întâi craca ruptă, după care a constatat că nu e destul, observând că sentimentul de ură se poate manifesta şi faţă de alte entităţi, fie ele obiecte, animăluţe mai mici sau mai mari sau chiar oameni, treabă la care au contribuit şi ceilalţi doi ţărani ai baladei, orgolioşi şi atraşi de gândul puterii dat de bogăţie (fiindcă aici se află rădăcina). Şi oprindu-ne asupra acestei situaţii, observăm că gândacul de azi dimineaţă sau piatra de care ne-am împiedicat pălesc în faţa urii născute faţă de alte persoane.

Let’s face it, un câine nu poate să poarte ranchiună; nici gândacul. Acestea sunt simple elemente naturale, care fac parte din circuitul biologic şi care trebuie să supravieţuiască. În schimb, eeeeu, ciobanul filozof m-am trezit în capul lanţului trofic şi mi-am zis că sunt mai al naibii decât ăştia, deci în opinia mea am dreptul să urăsc orice şi pe oricine. Egoismul nu e de ajuns, capra vecinului trebuie să moară şi odată cu ea va ajunge în fundul fântânii însuşi vecinul. Ori pe noi, les superieurs, tocmai asta ne înjoseşte. Prin ură ne putem manifesta falsa superioritate, care e într-un contrast imens cu mizeria reală în care ne bălăcim de când ne-am născut, adică abia de o zi geologică şi un pic.

În cadrul maselor, ura se manifestă în mod evident prin război. Orwell punea în 1984 sentimentul pe seama represiunii sexuale. În ziua de azi lucrurile stau un pic altfel. Ştirile de la ora 5, filmele cu „carate”, fetişurile duse la extrem, toate acestea sunt modalităţi de manifestare a stării de ură la nivelul conştiinţei colective. Practic, printre puţinii care încearcă să se joace în mod constructiv cu acest sentiment sunt creatorii de artă, sub orice formă a ei, fie ea muzică, sculptură, pictură sau literatură, acesta fiind exact motivul pentru care geniul de factură eminesciană (şi nu numai) se ridică oleacă deasupra valurilor (asta doar prin creaţie, nu şi prin propria persoană, având în vedere că Eminescu a ajuns să îi poarte pică lui Caragiale din cauza unei femei).

Şi ca de obicei, mi-e lene să trag vreo concluzie.

Look in the mirror, my friend.