spyked bricks in the wall

în care prezic viitorul sumbru al învățământului românesc

Există pe lumea asta o sumedenie de oameni care fac predicții și o serie de metode de a face predicții. De exemplu guvernele își calculează bugetul pe următorul an pe baza unor statistici, astrologii prezic cum (sau că, sau că nu) va fi următoarea zi a unei mase de oameni plecând de la chestii în mare parte închipuite, oamenii de știință încearcă să prezică traiectoriile particulelor iar oamenii de „știință” prezic clima.

Deși mă refer în articolul de față la X-ul românesc, unde X egal învățământ, eu n-o să vorbesc nici din punctul de vedere al unui astrolog, nici din cel al unui politician și poate că în mare măsură nici din punctul de vedere al unui om de știință, deși mă bazez într-o mare măsură pe chestii observate de-a lungul timpului petrecut (mai mult ca student) în învățământul românesc. Predicția mea vine dintr-un „gut feeling” combinat cu niște „common sense”, ba chiar foarte mult din cel din urmă. Altfel nici nu m-aș fi gândit să scriu articolul ăsta și deja prin simplul fapt că mă apuc să îmi formulez ideile astea în minte îmi dau seama că predicția mea va ajunge să se întâmple cu o probabilitate destul de mare.

Ideea cum că învățământul din România se îndreaptă către prăpastie nu mi-a venit tocmai recent în minte. Discutam acum ceva vreme cu Eugen pe Facebook pe marginea unui articol de pe Contributors care analizează comportamentul și rezultatele tinerilor referitoare la învățământ și educație. Nu o să fac trimitere la discuție, dat fiind că se află într-un „walled garden”, însă mi-am exprimat din capul locului dezacordul în ceea ce privește abordarea studiului, care analizează media, fără să ia in calcul abaterea standard a rezultatelor. Sigur că în țările mai dezvoltate din punctul ăsta de vedere (Finlanda, Suedia) accentul este pus în primul rând pe o medie cât mai ridicată, însă noi nu suntem nici Finlanda, nici Suedia.

Intuiția mea imediată a fost aceea că dispersia variabilelor în statisticile legate de învățământul nostru este destul de mare. Cu alte cuvinte există o discrepanță mare între rezultatele proaste sau foarte proaste și cele foarte bune. Un argument în favoarea ideii ar fi prezența în topul 10 a României în cadrul olimpiadei de matematică, unde românii au o oarecare tradiție. Asta mă face să cred că abordarea înțeleaptă ar fi aceea de a încerca să ne păstrăm outlierii pozitivi (i.e. elevii capabili de performanță) în locul unui efort (cvasi-inutil, cred eu) de a ridica media învățământului, fie el universitar sau preuniversitar.

Argumentul își are în primul rând rădăcinile în istoria României. Cititorul de Cărămizi este suficient de educat încât să știe că în perioadele pre-comuniste, mai exact cea interbelică și cea dinaintea Primului Război Mondial, ocupația poporului român era una de natură preponderent agrară. Cei de vârsta mea, sau o idee mai în vârstă decât mine, care au avut sau au bunici care au trăit în acele vremuri pot să confirme asta: nivelul de alfabetizare a românului mediu se situa în acele vremuri undeva spre zero absolut [i]. Au existat și atunci, firește, outlieri [ii], dintre care majoritatea au părăsit țara, însă per total România s-a remarcat mai degrabă prin agricultură decât prin intelect.

Comunismul, cu toate relele sale, a reușit într-un fel să schimbe toate astea. Marele avantaj al comunismului a fost acela că a reușit pentru o bună vreme să apeleze la dorințele și simțămintele omului de rând, fiind în același timp brutal, brutalitate care a reușit să determine performanțele ridicate din învățământ. Ceaușescu, Partidul, sau Trompi-știe-cine avea obiectivul clar de a obține rezultate în industrie, infrastructură și toate chestiile astea practice, motiv pentru care a existat un interes nebun de a scoate oameni competenți în științe exacte și prea puțini artiști, care oricum gândeau prea liber pentru vremurile alea. Faptul cert este că standardele — iar prin standarde înțelegem media — educației, învățământului și poate și ale cercetării din anii ’70-’80 au fost extrem de ridicate, iar de asta vă puteți da seama pur și simplu uitându-vă peste o culegere de fizică sau de matematici de liceu din acele vremuri.

De acolo au apărut profesorii pasionați de matematică și de acolo vine tradiția României în domeniul cu pricina, printre altele. Învățământul actual de elită e nimic altceva decât o sechelă a comunismului, la fel cum e și gimnastica actuală, la fel cum puteau să fie probabil alte domenii care nu mai sunt practicate la nivel de performanță.

Problema post-comunismului românesc provine în primul rând din faptul că oamenii ăia pasionați nu au cum să trăiască veșnic. Unii din ei au murit iar alții se pregăteau să se pensioneze pe vremea când eram eu în anul întâi de facultate [iii]. Pe de altă parte foștii, actualii sau viitorii studenți din elită nu văd în învățământul românesc — care învățământ se desfășoară ca mai toate treburile de la stat, adică fie la comandă politică, fie la futu-i mă-sa, fie nu se desfășoară în nici un fel — un mediu propice performanței, motiv pentru care pleacă în Germania, în Canada, în Statele Unite sau în orice țară unde chiar e nevoie de ei. Absolvenții de facultate care se situează pe medie nu sunt interesați nici ei de un post în învățământ, dat fiind că în majoritatea cazurilor pot câștiga mult mai bine dintr-o poziție de PR, jurnalist, agent de vânzări sau orice altă funcție care face economia să meargă.

Drept urmare, posturile de profesor din licee le rămân — și o spun fără nici o urmă de răutate — loazelor, celor cu nota 5 sau mai rău. Fenomenul are loc în virtutea unor rațiuni pur economice: un post de profesor la stat îi e foarte accesibil unuia care a absolvit facultatea „debinederău”, unui individ care a căutat diploma, nu să și rămână cu ceva util după toți anii ăia. Dintre aceștia mulți au copiat, mulți au dat șpăgi și o bună parte s-au plâns că ceea ce învață ei „nu are aplicații în practică”, deși în paștele mă-sii, are, că doar ăsta e rostul facultăților, să îți deschidă orizonturi către chestii practice. Astfel, învățământul rămâne cu profesori fie bătrâni și plictisiți de viață, fie tineri și peste măsură de incompetenți. Nu, problema nu e că „guvernul nu face”, problema nu sunt Băsescu, Ponta sau Antonescu, programa sau dificultatea. Problema sunt profesorii, care sunt acum mai rău decât atunci când nu ar fi.

Problema sunt studenții care fac alegeri proaste, ajungând mai apoi profesori incompetenți. Problema nu sunt elevii, fiindcă ăia s-au născut proști și o să rămână proști dacă nu are cine să îi scoată din prostie. Nu ai cum să faci un copil de cincisprezece ani să fie mai interesat de Bach decât de Salam dacă nu reușești să comunici cu el într-atât încât să îi imprimi un pic de inspirație, atât cât să-și poată conștientiza propria inutilitate pe Pământ și să facă ceva în sensul ăsta. Să nu mai zic că e imposibil să îi educi cu forța la vârsta când ei mai degrabă caută să fută și să fie acceptați de societate, iar mai devreme de vârsta aia scoți indivizi încuiați dacă nu îi lași să se joace și să descopere.

Acestea fiind spuse, rămâne doar să pun pe hârtie cum cred că o să arate viitorul. Îmi e clar că România nu are de unde să scoată brusc profesori buni sau măcar mediocri. În Universități, studenții vor fugi în continuare după note și diplome, iar profesorii vor nutri un sentiment de profundă durere în cot față de acest fenomen, după cum remarca și Odeena. Liceele vor fi populate de profesori din ce în ce mai proști, până la punctul în care se vor închide unități întregi de învățământ din cauza lipsei cadrelor didactice, similar cu ceea ce se întâmplă și cu spitalele. Lipsa asta se va regăsi și în cadrul universităților, unde, cu câteva excepții, o bună parte din cunoștințe o să se piardă odată cu retragerea bătrânilor.

Privind în ansamblu, prevăd că învățământul românesc o să decadă într-o stare de haos total în următorul deceniu. Dacă luăm în calcul și evoluția economică, probabil că cea mai bună șansă a tinerilor de a duce o viață decentă va fi revenirea în mediul rural și relansarea agriculturii. Privind în perspectivă, nu aș spune că ăsta e cel mai rău scenariu posibil și nici nu vreau să știu care ar fi ăla. Cert e că alfabetizarea populației poate la fel de bine să se întoarcă la nivelul anilor 1930, urmând apoi ca un alt regim totalitar să scoată învățământul din dezordinea în care se va fi aflat.

Vă invit, dragi concetățeni, să îmi demonstrați contrariul.

1. Motivația bănuiesc că se regăsește undeva în secolele de feudalism care au trecut peste tărâmurile astea. De fapt între feudalismul românesc, democrația românească și comunismul românesc nu există o diferență foarte mare, după cum bine descrie amicul nostru Caragiale, chiar fără să fi apucat brumă de comunism. Închid însă paranteza, pentru că, după cum spuneam, nu caut să introduc politica în problema învățământului, deoarece nu este cazul aici. [↩]
2. Să reamintim trei nume: Coandă, Brâncuși, Odobleja. [↩]
3. Să facem un calcul simplu. Radu Gologan este născut în 1952, deci va împlini în 2013 venerabila vârstă de 61 de ani. Cine va fi, deci, antrenorul lotului olimpic de matematică în 2017? ‘Om trăi și ‘om vedea. [↩]