spyked bricks in the wall

însumarea părților (ii)

[ ii – Vise și visuri ]

Limba română face, cel puțin din câte îmi mai aduc aminte din liceu, următoarea distincție dintre vise și visuri, ambele forme plurale ale substantivului „vis”:

Visele sunt – mai bine zis, visul este, după cum bine știm, un fenomen neurologic fundamental, manifestat cu precădere în timpul somnului. Acesta se manifestă prin derularea în subconștient a unor imagini, halucinații, memorii, cel mai probabil undeva între cele două. Structural, se crede că visul are rolul de a reorganiza informația în creier, într-un mod similar cu defragmentarea unui hard-disk.

Visarea în schimb are loc în timpul stării de veghe (a se vedea termenul englezesc „daydreaming”), dar are o funcție aparent asemănătoare: de a rememora imagini trecute sau de a construi fantezii, deci imagini care nu există în realitate (eventual un posibil viitor sau dimpotrivă, imagini abstracte etc). Spre deosebire de vis, visarea e un act conștient, voit.

Un punct comun, deosebit de important, al celor două fenomene este proprietatea lor de a inhiba percepția. Visele și visurile se situează la polul opus față de iadul perceptiv, iar cele două sunt puse în echilibru de către flow, care se folosește în egală măsură de percepție și imaginație. Revenind însă la vis{e,uri}, acestea se bazează aproape exclusiv pe puterea imaginației, astfel că pot stimula activitățile creative cum ar fi compusul tablourilor sau al muzicii. Mai mult, abstractul perceput prin vis{e,uri} poate depăși puterea de expresie umană, astfel că în special visele pot fi uneori caracterizate drept intense, vii, dar complet indescifrabile.

Voi încheia această parte făcând trimitere către una din categoriile misterioase în cadrul cărora se manifestă visele și visurile: bolile psihice. Schizofrenia – incapacitatea de a distinge între realitate și vis/visare – este una din ele, dar poate mult mai interesante sunt epilepsiile. Acestea din urmă se caracterizează prin atacuri bruște, haotice, care pot varia de la convulsii violente la „perceperea” (impropriu spus) unui spectru divers – de la un caz la altul, dar și în cadrul unui singur caz de epilepsie – de imagini. De altfel, Dostoievski este un caz clasic al acestei boli.