spyked bricks in the wall

more or less random xx.05.11 facts

Ieri am executat chiar ultimul examen din facultate. Faptul în sine nu are așa mare importanță – la urma urmei putea fi altul ultimul examen, sau putea fi altcândva, sau dacă-mi plăceau așa de mult examenele îmi mai lăsam o restanță sau două -, mai ales că oricum a trecut totul prea repede, nelăsându-mi timp să stau să analizez profunzimea chestiei (acolo unde este). Așadar, patru ani reprezintă un interval de timp foarte scurt, se pare.

Uitându-mă în urmă, observ că în ăștia patru ani am învățat ceva programare (nu prea multă), plus niște programare funcțională și la ce folosește ea. Am mai învățat cum se citește un RFC și cum se scrie un protocol de comunicație de la zero, și câte ceva despre algoritmi (la fel, nu prea mult, nu a fost timp). Tot în ăștia patru ani am învățat cum să mă joc cu un sistem de operare și să-l fac praf (sau nu) din mai multe posturi, cum să fac o rețea să meargă și ce înseamnă de fapt grafica pe calculator. Cel mai important, însă (iar aici toate materiile importante din facultate se leagă într-un mod foarte fain), am învățat cum funcționează un calculator, de la nivelul tranzistorului până la cele mai înalte culmi ale abstractizării. Ar mai fi de spus despre cum am învățat să scriu un compilator sau cum am înțeles că inteligența artificială nu-i tocmai ceea ce crede lumea, dar nu am loc aici; în paranteză fie spus, inteligența în sine nu-i tocmai ceea ce crede lumea că e.

Bineînțeles, tot în facultate am învățat și câteva lucruri irelevante, în mare parte rămășițe a lucrurilor irelevante făcute înainte de ’90 în Politehnică, dar nu numai. Unele se puteau face mai bine, altele se puteau face foarte bine dar s-au făcut foarte prost. Cel mai important factor în toată povestea a fost însă omul, această resursă nesecată de chestii. Acolo unde au fost oameni care au avut ceva interesant de zis, era clar deja că materialul asimilat o să folosească la ceva, chiar dacă acel ceva e doar un exercițiu al intelectului. În schimb unde oamenii n-au știut să-și expună marfa, să vorbească sau să scrie, e clar că nu puteau primi nici măcar un feedback consistent. Mai rău e că unii din ei s-au comportat așa doar pentru a-și masca propria incompetență, dar de ce să ne mirăm, ăsta-i un lucru normal în România, nu?

Una peste alta, dacă ar fi să mă întorc cu patru ani în urmă, decizia ar fi aceeași. După cum am mai spus, un individ poate ajunge să fie un programator excelent și fără facultatea asta, la fel cum poate ajunge să gestioneze proiecte sau întregi afaceri în domeniu fără să se streseze cu orice facultate [i]. Eu recunosc însă că n-aș fi reușit să mă prind „care-i faza cu ingineria” dacă nu o luam pe calea asta. Oricum, distracția abia acum începe.

Într-o altă ordine de idei, astăzi cărămizile împlinesc șase ani de la înființare. Nici șase ani nu înseamnă mare lucru, iar blog-ul ăsta a trecut prin multe faze, etape și revizuiri, fără a se fi schimbat însă prea tare de la începuturi și până în prezent. Am scris mai pe larg anul trecut, deci nu văd ce rost ar avea să repet aceleași lucruri și anul ăsta. Cert e că dacă ar fi să mă apuc astăzi să rescriu tot ce-i aici de la zero, cam tot ceva de genul ăsta ar ieși, fie că vă place fie că nu.

1. Ca fapt divers, nimeni nu poate ajunge ceva anume doar bătând din palme. Impresia că o bucată de hârtie poate face pe cineva peste noapte inginer, economist, medic sau orice altceva e cât se poate de falsă. [↩]