spyked bricks in the wall

quake and the urge

Nu-i deloc de mirare faptul că spaicul a fost la viața lui, chiar mai este într-o măsură oarecare, un individ ce se joacă pe calculator. O bună parte și-a petrecut-o jucând jocuri de aventură [1] [2] [3] [4] și o parte destul de mică prin preajma role-playing-urilor [5] [6] [7], cu mici variațiuni precum jocurile platformă [8] [9] [10], fără a neglija însă un gen de joc ce nu va muri niciodată, și anume first person shooter-ul. Și cum mereu a fost mult mai ușor să te joci un joc decât să îl programezi, n-am dus lipsă de așa ceva.

Povestea începe prin anul 1998, când deja eram acomodat cu ideea de computer personal. Și dacă primele jocuri pe care am avut ocazia să le găsesc pe hard-disk erau la început Earthworm Jim și ceva mai încolo Carmageddon – știți voi, jocul ăla în care obiectivele principale erau călcarea oamenilor cu mașina și reducerea adversarilor la un morman de fiare -, nu cred că au trecut prea multe luni până când să pun mâna pe unul din primele shootere 2.5D apărute vreodată (primul mai răsărit, în orice caz), și anume Wolfenstein 3D.

La un moment dat m-am săturat de împușcat soldați naziști, fapt care m-a determinat să trec la experiența hardcore care a fost și este Doom, versiunea a doua pentru a fi mai exact. Mi-au rămas destul de clar întipărite în minte fețele dihăniilor care mi-au mâncat zile întregi de joacă. La un moment dat recunosc că m-au cam lăsat nervii, motiv pentru care iddqd. Seria Doom a fost urmată de o perioadă destul de confuză, marcată de oleacă de Sânge, un Shadow Warrior și, mai presus de toate, Duke Nukem 3D. Am sărit cumva peste primul și al doilea Quake, la fel cum mai târziu urma să sar complet peste Doom 3. Primul Half-Life l-am terminat doar pe jumătate, pe al doilea cam în proporție de trei sferturi; Unreal a fost aproape complet ignorat de subsemnatul, pentru ca la un moment dat shooterele orientate pe multiplayer, mai exact Unreal Tournament și Quake III să mă acapareze complet, deși nici Internet nu aveam pentru așa ceva și nici bani pentru sala de calculatoare de la două blocuri distanță nu vroiau să îmi dea ai mei – bineînțeles că până la urmă tot reușeam să dau pe acolo într-un fel sau altul, cel puțin până când a început nebunia cu Counter-Strike și mi-am pierdut interesul pentru astfel de medii sociale umplute cu indivizi care mai de care mai interesanți – eveniment marcant, prima jucătoare de CS peste care am dat avea setul de înjurături mult mai dezvoltat decât îmi puteam imagina la acea vreme.

Restul jocurilor de acest gen, prequel-uri, sequel-uri sau altceva, mi-au lăsat un gust fad, fie din cauza cerințelor hardware deosebit de nesimțite, fie fiindcă au fost ele fade de felul lor. În mulțimea excepțiilor notabile putem include titluri precum Serious Sam sau Soldier of Fortune, cel din urmă impresionându-mă prin senzația de realism, nu atât în ceea ce privește grafica, cât atmosfera propriu-zisă.

Destul de recent, mai multă lume a tras de mine să încerc un joc cu împușcături in-browser; este vorba de Quake Live. Cum eu sunt destul de sceptic în ceea ce privește rularea tocmai în cadrul browser-ului a unui joc care cere oleacă de accelerare grafică, am luat o privire ciudată și am trântit un „când oi avea timp”. Și în cele din urmă a venit și timpul, astfel că mi-am făcut un profil stabil (cam ca o relație stabilă, doar că în loc de flori și ciocolată trebuie livrate gloanțe, rachete și „plasmă” sau alte astfel de forme neconvenționale de energie aducătoare de disconfort fizic, culminând cu terminarea prematură a vieții, până la primul respawn) și m-am apucat să retrăiesc experiența Quake III-ului, cu același Shotgun, același lansator de rachete, un Big Fucking Gun identic, Railgun-ul și nu în ultimul rând Gauntlet-ul nostru cel de toate zilele, facă-se humiliation-ul său.

Și nu știu cum se face dar, deși am trecut de vremea când chiar nu aveam nimic altceva de făcut, the urge e prezent în cantități mari, una-două ore fiind mai mult decât suficiente pentru refularea săptămânală. Așadar, dacă se întâmplă să dați peste un oarecare Uriel, pe numele său de fată mare înger decăzut spaicu, vârâți-i o rachetă în țeastă și dați un thelău bă.