software-ul și formele

luni, 23 iul. 2012, 18:51

Being abstract is something profoundly different from being vague… The purpose of abstraction is not to be vague, but to create a new semantic level in which one can be absolutely precise.

Citatul îi aparține lui Edsger Dijkstra, o personalitate a lumii calculatoarelor înzestrată cu un umor deosebit de cinic, umor pe care acesta l-a exprimat cât se poate de bine în lucrările sale. De asemenea izul pasajului este oarecum ingineresc, fapt care pe mine nu mă va interesa mai deloc pe parcursul articolului.

Una din motivațiile care m-au determinat să meditez pe tema înțelesului și a iadului abstractizării a fost ideea de dificultate a comunicării, deși nu atât a comunicării în sine cât a exprimării chestiilor – adică a atomilor – în limbajul universal [i]. Premisa de la care am plecat atunci a fost aceea că oamenii se deosebesc din acest punct de vedere de celelalte animale prin faptul că pot abstractiza chestii, însă nu am definit prea bine ce înseamnă în general a abstractiza. (mai mult…)

  1. Problema comunicării e o problemă în sine – și cel puțin la fel de dificilă – care rezultă din existența mediului social, apropo de impactul societății asupra evoluției, inteligenței etc. Doresc însă să fac abstracție de aspectele astea deoarece nu le găsesc o relevanță în contextul de față. [↩]

proprietatea virtuală față cu dinamica non-lineară

sâmbătă, 14 iul. 2012, 12:30

Nu-i așa că-i frumos titlul? Ei, pentru că-i așa frumos, haideți să îl și explicăm, să îl înțeleagă tot neștiutorul – adică inclusiv eu, care clar vorbesc despre lucruri care mă depășesc [i] -, bucată cu bucată. Prima bucată se referă la o așa-zisă „proprietate virtuală”, care are și un caz particular despre care am tot vorbit pe blog, anume cel al proprietății intelectuale.

Am numit-o virtuală pentru că aceasta există exclusiv în spațiul virtual, fapt ce o face ușor de replicat și așa mai departe, după cum explicam în articolul sus-menționat. Întrebarea cea mai apăsătoare este de fapt dacă această proprietate virtuală chiar există, iar eu zic că nu, și nu în virtutea faptului că e virtuală – deși asta e una din motivațiile fundamentale -, ci din cauze pe care voi încerca să le explic în cele ce urmează.

A doua parte a titlului a fost la rândul ei menționată în trecut pe Cărămizi, fiind un fenomen legat în mare parte de cel al (ne)determinismului. E relativ simplu de explicat ce este aceea dinamica non-lineară dacă sunteți oleacă familiari cu matematica [ii], și și mai ușor dacă v-ați întâlnit vreodată cu teoria sistemelor [iii]. (mai mult…)

  1. De fapt nu știu câte persoane din lume pot vorbi în cunoștință de cauză pe subiectul ăsta. [↩]
  2. Iar dacă nu sunteți să vă fie rușine obrazului. [↩]
  3. Și mulți dintre voi bag seama că nu v-ați întâlnit, mai ales că e o materie considerată inutilă de către studenții care „știu ei mai bine”. [↩]

despre determinism

luni, 25 iul. 2011, 22:43

Înainte de a discuta despre acest subiect care ne roade, trebuie să admitem faptul că ființa umană este obsedată de control. Altfel spus, tot omul, de la copilul care abia învață să vorbească și până la moșul care trage cu dinții de ultimele sale fărâme de viață, este un așa-zis „control freak”. Controlul este o componentă esențială a organizării umane – a organizării oricărui sistem coerent, de fapt -, orice societate peste măsură de liberă nefiind în fapt o societate propriu-zisă.

Acestea fiind spuse, se dovedește necesară definirea noțiunii de „determinism”. Ideea vine în mod evident dinspre verbul „a determina”, care înseamnă două lucruri. Un prim înțeles este: a cauza sau a servi drept cauză pentru un eveniment – e.g. eu o determin pe Lenuța să se dezbrace. Un înțeles secundar este următorul: a stabili (ceva anume), a deduce pe baza unor premise – e.g. eu am determinat că pot sparge capul unui câine cu un ciocan.

Vom începe prin a analiza al doilea sens, deoarece, deși este relevant pentru discuția noastră, acesta are o greutate ceva mai mică și în plus poate servi drept punct de plecare pentru discuția referitoare la cel dintâi sens. Nu întâmplător am folosit cuvântul „analiză”, deoarece toată povestea începe pe la sfârșitul anilor 1600 (mai devreme de fapt, dar în fine), când Newton a scos la iveală Philosophiæ Naturalis Principia Mathematica. În cartea menționată, sirul nostru enunță cele trei legi fundamentale ale mecanicii clasice, nu întâmplător legi, pentru că acestea pot ajuta o persoană să determine exact mișcarea unui obiect, sau mai bine zis „dinamica unui sistem mecanic”. Cu alte cuvinte, dacă arunc acum cu un ciocan, eu ar trebui să pot calcula unde ajunge el precis, matematic (definiția doi). Pe de altă parte, eu pot în principiu calcula cu precizie sub ce unghi și cu ce forță trebuie să arunc un ciocan pentru a-l determina să ajungă în capul unui câine (definiția întâi). (mai mult…)

random livin’ (i)

marți, 14 oct. 2008, 19:52

Ştim cu toţii că problema liberului arbitru a fost şi este îndelung dezbătută de către filosofi, oameni de ştiinţă (cu toate aromele ei), clerici şi nu în ultimul rând de indivizii ăia care s-au născut pe stradă şi habar nu au din ce motiv. Mă voi opri oleacă la punctul de vedere ştiinţific (celelalte mă depăşesc în mare măsură).

Lucrurile s-au împuţit de-a dreptul în momentul în care un tip, pe numele lui mic Werner, şi-a dat seama că nimic nu prea este cert când ne apucăm – ca nişte nesimţiţi ce suntem – să vorbim despre cărămizile Universului. Fizica cuantică studiază ceea ce se ştie despre un anumit sistem, dar legile ei spun că în realitate există o groază de lucruri care nu se pot cunoaşte în legătură cu sistemul în cauză. Altfel spus, lucrurile se desfăşoară cam haotic, motiv pentru care rezultatele oferite de către această ramură a fizicii sunt, cel puţin momentan, pur statistice.

Vă veţi întreba de ce m-am apucat să bat câmpii. Motivul e unul simplu: într-o lume ca a noastră, care duhneşte de la o poştă a ordine (doar aparent, atenţie!), vă propun un mic experiment. Ţineţi lângă voi orice maşinărie care generează numere (pseudo) aleatoare şi, cu ajutorul lor, planificaţi un traseu pe o hartă cu locaţii (fie ea a oraşului în care locuiţi, a ţării etc.). Se poate genera câte un număr de fiecare dată când ajungeţi într-o locaţie, numărul generat reprezentând următoarea direcţie dintr-un set de drumuri alese după propria plăcere. Mai interesant ar fi să se scrie un program care primeşte ca date de intrare un graf (şi anume harta, având destinaţii drept noduri şi drumuri de legătură drept laturi) şi nodul de plecare, generând un traseu care să treacă printr-un număr dat (sau aleator) de noduri, cu sau fără evitarea ciclicităţii (tot după gusturi).

Cu siguranţă nu veţi afla dacă pisica lui Erwin a dat sau nu colţul, but it could at least be a lot of fun. Acum voi lăsa câmpul (im)probabilistic care a dat naştere acestei idei în grija Buster-ului.