änglagård – viljans öga (2012)

sâmbătă, 29 dec. 2012, 15:39

Dat fiind faptul că nu am mai scris de multă vreme despre formații suedeze [i], am decis să profit de recenta apariție a noului album Änglagård și să reiau obiceiul, dacă poate fi numit un obicei. Vă voi prezenta deci Viljans Öga, apărut astă vară spre surpriza fanilor trupei, care nu aveau probabil nici cea mai mică speranță că oamenii ăștia o să scoată un nou album după optsprezece ani.

Änglagård s-ar traduce literal drept „grădina îngerilor” sau „casa îngerilor”, sau cam așa ceva. Formația a apărut în anul 1991, când bassistul Johan Högberg și chitaristul Tord Lindman s-au apucat să caute oameni interesați de rock progresiv inspirat din muzica anilor ’70. Din componența inițială a mai rămas doar Anna Holmgren la flaut, bateria și clapele fiind interpretate de membri noi ai formației, Erik Hammarström și respectiv Linus Kåse. Änglagård-ul original s-a desființat în jurul anului 1994, după două albume, Hybris și Epilog, care au fost aclamate și au câștigat tot soiul de premii și locuri întâi prin topurile de prog. După toată perioada asta, acum vreo zece luni ne-am trezit cu un canal dedicat pe Youtube și cu vreo două trei clipuri despre repetițiile și înregistrarea noului album.

Eu am aflat despre trupă acum vreo cinci ani, ba chiar le-am și parcurs discografia de câteva ori, însă nu pot spune că am rămas cu mare lucru din asta. Epilog mi s-a părut interesant dar foarte greu de digerat, iar de pe Hybris am reușit să înțeleg mai bine una sau două piese, nefiind foarte interesat de albumul în ansamblul său. Cu toate astea pasajele de orgă de pe Viljans Öga mi-au atras atenția, ba chiar m-au dat pe spate, moment în care a început relația mea de dragoste cu formația asta. (mai mult…)

  1. Apropo de asta, simt nevoia de a face o sinteză a tuturor trupelor suedeze, sau de origine suedeză, despre care am scris până acum pe blog. Privind problema în ansamblu, îmi dau seama că nu puține din trupele pe care le-am analizat se încadrează în categoria asta. În plus acestea sunt doar o parte din grupurile suedeze de muzică, pentru că nu o să mă apuc să scriu despre Roxette, Abba sau Europe, și nici măcar despre Katatonia, Arch Enemy, In Flames sau Bathory. Îi invit însă să scrie despre dânsele pe cei care se pricep. [↩]

haken – visions (2011)

luni, 10 dec. 2012, 19:07

În urmă cu un an analizam proaspăt apărutul A Dramatic Turn of Events al celor de la Dream Theater, pe care din câte îmi amintesc l-am primit cu plăcere și l-am pus pe lista mea a albumelor nici prea-prea, nici foarte-foarte. Mărturisesc că după vreo două-trei luni de ascultare masivă, albumul cu pricina a rămas abandonat în colecția mea de muzici și nici nu simt momentan în vreun fel nevoia să îl reascult. Ăsta nu-i musai un semn rău; aștept cu interes următorul album Dream Theater, însă știu că o să prefer oricând un Scenes From a Memory unui Dramatic Turn of Events, pentru că na, cel dintâi mi-a rămas întipărit adânc în memorie, în timp ce din cel din urmă abia dacă am rămas cu câteva nume de melodii.

Într-o cu totul altă ordine de idei, acum destul de multe luni Andrei îmi povestea că e în căutare de rock progresiv ceva mai nou și mai agresiv, și că a dat peste unii, Haken. Primul rezultat al căutării pe Youtube a fost un clip conținând întreg albumul numit Visions, pe care l-am ascultat în treacăt de la un capăt la altul, rămânând cu o impresie similară cu cea dată de albumul Dream Theater de mai sus: oamenii clar fac o muzică mișto, însă ar părea că genul ăsta de metal progresiv începe să devină uzat. Pur întâmplător Visions a fost scos pe piață la nici o lună după A Dramatic Turn of Events, ceea ce ar putea justifica cu atât mai mult comparația între cele două.

Apoi am început să mă înteresez în legătură cu Haken, care se pare că sunt o trupă din Marea Britanie, formată din niște indivizi oarecare, șase la număr, într-o formulă destul de obișnuită pentru formațiile de metal progresiv: o baterie, un bas, o voce, o clapă, o chitară, plus un chitarist/clăpar pe nume Richard Henshall, care s-a ocupat de cea mai mare parte a compoziției albumului. Formația are la activ două albume, primul fiind Aquarius, urmat de Visions. Dacă cel dintâi album al formației n-a reușit încă să-mi provoace nici un fel de interes — în ciuda faptului că, la fel ca urmașul său, e un album-concept –, acesta din urmă mi-a captat încet-încet atenția, ajungând chiar să devină una din lucrările muzicale pe care le-aș asculta aproape oricând; „it grew on me”, vorba englezului. (mai mult…)

moon safari – [blomljud] (2008)

sâmbătă, 23 iun. 2012, 23:36

Moon Safari sunt o formație suedeză de rock progresiv. Aș putea să mă opresc aici, deoarece am mai scris despre formații suedeze, și în plus despre formații de rock progresiv neaoș [i] produs după 1990, formații cum ar fi Beardfish sau The Flower Kings. Se face că Tomas Bodin, clăparul acesteia din urmă, i-a descoperit la un moment dat pe cei de la Moon Safari și i-au plăcut, formația urmând apoi să lanseze trei albume, din care cel de-al doilea poartă numele [Blomljud], fiind poate cel mai marcant produs al lor de până acum.

Am căutat prin dicționare semnificația titlului – care titlu apropo, probabil v-ați dat seama că e în limba suedeză – și am găsit că „blomljud” e un cuvânt compus format din „blom”, care înseamnă „blossom”, adică floare, și „ljud”, adică „sunet”. De altfel floarea e unul din lait-motivele albumului, la fel cum sunt și magia, pădurea sau în general natura, succesul și civilizația (în contrast cu natura), însoțite de concepte precum succesiunea anotimpurilor sau cel de libertate. Recomand parcurgerea versurilor, care deși nu-s ieșite din comun, se așează foarte bine peste liniile melodice. (mai mult…)

  1. Nefiind cazul Meshuggah și nici măcar al celor de la Pain of Salvation. Daniel Gildenlöw consideră PoS a fi un melanj de chestii diverse, nicidecum rock progresiv în sensul tradițional al cuvântului. [↩]

arjen anthony lucassen’s lost in the new real (2012)

duminică, 10 iun. 2012, 17:49

L-am menționat pe Arjen Lucassen în mai multe rânduri în trecut, de exemplu când am discutat prima dată de Ayreon sau cu ocazia review-ului pe marginea Guilt Machine, sau cu ocazia analizei 01011001, sau când a venit vorba pe scurt de Star One. Fiecare proiect și fiecare album de pe fiecare proiect are specificul său, aceeași chestie aplicându-se și în cazul Lost in the New Real.

De exemplu majoritatea albumelor Ayreon sunt un fel de rock operatic, pe când Guilt Machine e o înșiruire de melodii care trimit către stări mai mult sau mai puțin negative, iar Star One e orientat mai mult spre metal. Toate au în comun faptul că abordează teme care se leagă de domeniul science fiction [i], iar Lost in the New Real continuă tradiția cu un concept destul de interesant.

Contextul spațio-temporal al albumului este situat undeva în Pământul viitorului, unde un anume domn L. e scos dintr-un container criogenic și trezit dintr-un somn care a început cândva prin secolul al XXI-lea. Se pare că domnul L. fusese pus acolo din cauza unei boli, boală pe care doctorii viitorului i-au vindecat-o în doi timpi și trei mișcări. Evident că L. al nostru e foarte dezorientat, astfel că pe marginea fiecărui episod din cadrul albumului se poate auzi vocea unui anume doctor Voight-Kampff (Rutger Hauer), care-i medicul terapeut al lui L., pus acolo să-i faciliteze adaptarea la Noul Real – sau cam așa ceva. (mai mult…)

  1. The Human Equation e singura excepție în sensul ăsta, deși o analiză mai atentă ar putea să releve contrariul. [↩]

muzică și matematică

sâmbătă, 10 mart. 2012, 19:50

Pe parcursul discuțiilor pe teme muzicale cu diverse persoane – fie ei/ele muzicieni profesioniști, medici, ingineri, arhitecți, nu contează; toți sunt ascultători de muzică – subsemnatul este lovit în mod constant în ceafă de către o palmă metaforică. Această lovitură se concretizează prin argumentul dureros și greu de atacat „formația/melodia X, Y sau Z este prea matematică”. Argument care nu-i complet invalid, dar care m-a făcut mereu să mă simt cumva stânjenit ca un ascultător de chestii ciudate ce mă aflu pe ăst pământ: Dream Theater, Meshuggah, Änglagård, Tool, Sleepytime Gorila Museum, acestea sunt doar câteva exemple de formații ce interpretează în prezent piese complicate, cu iz matematic.

Spuneam că argumentul nu-i complet invalid. În fapt argumentația asta se constituie pe două elemente complet necorelate pentru orice individ care-și spune muzician. Prima chestie face o referire la muzica ceva mai simplă, mai ușor de înțeles, care în același timp are șanse mai mari să fie expresivă. Expresivitatea e o calitate deosebit de importantă a artei și implicit a muzicii și se întâmplă că statistic vorbind sunt șanse mai mari să vezi muzicieni de blues care să cânte expresiv și să îți răscolească astfel toate simțurile [i].

… spre deosebire de rock-ul progresiv, de avangardă, sau pur și simplu math rock (aspectul genurilor și subgenurilor muzicale oricum e irelevant aici), unde focus-ul cade mai tare pe al doilea element, adică pe tehnică. De aici vine și impresia greșită că această focalizare ar exclude expresivitatea din muzica complexă. Idee falsă, deoarece un adevărat virtuoz trebuie să poată surprinde atât printr-o tehnică impecabilă cât și printr-o capacitate de exprimare coerentă și clară a ideilor muzicale. E foarte adevărat, anumiți instrumentiști (atenție, vocea este și ea un instrument) sună ca un patefon stricat, repetă aceleași fraze fără oprire și fără a exprima vreun fond prin ele, corespondent cu discursul unui politician. (mai mult…)

  1. În mare pentru că interpreții de folclor caută mai degrabă să-și cânte durerea decât să scoată untul din instrument. [↩]
« Articole mai vechi