încă una cu și despre câini

sâmbătă, 28 apr. 2012, 14:51

Cu ocazia faptului că scriu, țin să fac următoarea dezvăluire șocantă despre propriu-mi sine: de când mă știu eu mai bine – și cred că-s vreo douăzeci și ceva de ani de când mă știu și cel puțin zece de când am început să mă cunosc mai bine – mă preocup fie și în mod involuntar cu acea activitate ce constă în observarea Vieții, Universului și a Tot Ceea Ce Este. Știți cum sunt ciudații ăia care stau și observă lucruri variind de la cele normale și până la cele mai bizare, da’ fără să se preocupe să intervină? Ei așa și eu prefer să mă uit din când în când la viață ca la un film [i], iar uneori după mult timp de uitat că mă preocupă asta îmi dau seama că vai ce prost sunt, se tot întâmplă în jurul meu lucruri cu substraturi și sensuri și toate alea iar eu îmi pierd vremea făcând debugging la cache-uri sau mai știu eu ce.

Ultima epifanie de genul ăsta am avut-o după ce am citit rant-ul lui Alex și mai apoi pe ăla al Ralucăi, iar de ăla al Popescului cu Ubuntu nu mă iau, însă menționez că a scris și el ceva similar cu celelalte două acum vreo doi ani. Deci pentru a completa șablonul – pentru că clar e vorba de un șablon aici, cum să scrie doi oameni pe teme adiacente la numai cinci ore și un minut distanță? – o să povestesc și eu ce mă enervează legat de urbea mea. Atât doar că nu mă voi apuca să le înșir pe toate-n lung și-n lat, fiindcă aș repeta mare parte din ce au menționat antebloguitorii mei. Prefer în schimb să bag din nou placa cu câinii [ii], deci țineți-vă bine.

Nu știu dacă am menționat faptul pe aici în ultimii șapte ani, dar subsemnatul locuiește pe undeva prin chestia de-i zice Rahova, chestie al cărei nume se trage din cel al unui oraș de prin nordul Bulgariei, unde s-a purtat nu știu ce luptă pe vremea când prietenia dintre regalitatea română și a rusă era mai dulce [iii]. Sau nu, în fine. Zona în care locuiesc a fost la început o mlaștină dacă nu mă înșel, pentru că orașul se termina pe undeva pe la piața George Coșbuc. După aia autoritățile au trasat Calea Rahovei, care începe tot la George Coșbuc și se termină o idee după Piața Rahova, care piață se află la câteva sute de metri de unde stau. Ei, și toată partea asta a Bucureștiului a fost zonă suburbană până pe la jumatea anilor 1980, când i-a venit cuiva de la stat ideea să industrializeze Trafic Greu [iv] și să facă blocuri cam până unde începe București-Măgurele. Apropo, un domn s-a decis să pună pe Interneți poze cu cartierul așa cum era el înainte de toată povestea asta. (mai mult…)

  1. Deși într-un mod la fel de ciudat nu îmi place deloc, dar deloc, să stau ca leguma să privesc filme, iar cărțile care au reușit să mă facă să-mi pierd zile-n șir sunt destul de puține la număr. Muzica bănuiesc că-i singura excepție din categoria asta, dar asta bănuiesc că are legătură cu faptul că și ascultatul muzicii e tot o activitate de contemplare mai intensă. []
  2. Oricum m-am mai ambalat eu de vreo două ori pe temă: unu și doi. []
  3. Ca fapt divers, calea Griviței și fosta fabrică de bere cu același nume au fost în mod similar numite după bătălia de la Grivița. []
  4. Care acum se numește Șoseaua Progresului și leagă Răzoare de Viilor. []

comentarii asupra recensământului din 2011

duminică, 26 feb. 2012, 16:49

Aflu de la Vasile via Mîța cum că au apărut statistici provizorii legate de recensământul din Octombrie anul trecut. Cumva restul lumii a uitat să menționeze faptul sau pur și simplu nu există un interes în acest sens, și mă refer aici mai ales la bloggerii care-s și politicieni (sau vice-versa), care sunt cică cei mai în temă și pe fază când vine vorba de starea națiunii și a populației.

Mie rezultatele mi se par demne de analizat, și deși eu unul nu pot oferi o analiză detaliată [i], pot măcar să mă uit peste pdf-ul dat de cei de la Institutul Național de Statistică și să fac câteva comentarii. În paranteză fie spus, dacă mă citește careva de la INS, o să fac pe fundul deștept invitându-vă să citiți despre formatul CSV, astfel încât mă aștept să publicați datele din tabele și în formatul ăsta dacă vreți să fiți luați în serios de acum încolo. Dar fie, momentan merge și un copy-paste din docoment.

În primul rând nu cred că are foarte mare rost să comentez asupra populației în scădere, care-i un subiect dezbătut, bătut și răsbătut. Nu-mi explic totuși eroarea de un milion de persoane față de 1 Iulie 2011: ori au murit un milion de români în trei luni, fapt puțin probabil dat fiind faptul că n-am auzit să fim în război sau ceva, ori într-adevăr a existat undeva o eroare gravă în estimarea pre-recensământ, eroare a cărei sursă mi se pare necesar să fie identificată. Nici structura etnică a populației nu cred a fi interesantă, dat fiind faptul că suntem deja de vreo cinci ani oficial în Uniunea Europeană. Sau poate tocmai din cauza asta ar fi interesantă o analiză în acest sens, însă pe mine personal nu mă interesează. (mai mult…)

  1. În principiu pentru că mi-ar trebui datele pe ultimii 25 de ani și muncă de cel puțin o săptămână full-time pentru a scoate ceva util din dânsele, timp pe care evident că nu-l am. Să nu mai vorbim de faptul că aș scoate probabil rezultate mediocre, pentru că nu-s nici statistician și nici politician de meserie. []

romanian rock meeting, 09.10.2011

luni, 10 oct. 2011, 22:08

Evit cam de vreo cinci-șase ani încoace să mă duc la concerte care umplu mai mult de un club, din motive de comoditate. Nu-mi place să stau șase ore în picioare, jocurile de lumini îmi dau dureri de cap (deși culmea, cu sunetul puternic nu am probleme), iar mosh pit-urile îmi displac cum nu se poate, poate pentru că țin mult la sănătatea oaselor proprii. În plus, nu-mi surâde atmosfera de stadion (excepție Deep Purple) și nici cea de arenă (excepție Megadeth și evenimentul de față).

Ei, și cu toate astea am decis să nu ratez Romanian Rock Meeting, nu pentru că e Romanian și nici fiindcă e Rock Meeting, ci pentru că Pain of Salvation. Puține formații au reușit să-mi dea dependență și să mă îmbolnăvească de-a dreptul [i], iar Daniel Gildenlöw și a lui durere a salvării nu au avut nici o problemă din punctul ăsta de vedere. Formațiile din deschidere au fost pe de altă parte atât un prilej de încălzire pe frigul proaspăt lăsat în oraș cât și un fel de cireașă pe tort.

În deschidere au prestat Goodbye To Gravity, o formație de metal de aici din București. N-am fost nici impresionat nici dezamăgit, iar indivizii mi s-a părut că sună chiar promițător pe alocuri. La fel și White Walls, care m-au uns un pic la suflet cu câteva bucăți de prog și chiar cu unele ritmuri sincopate, à la Meshuggah. Mi s-a părut de asemenea interesant cum două formații de metal românesc destul de dur au putut să fie urmate de o formație finlandeză de prog, pe numele ei Von Hertzen Brothers. Pe aceștia din urmă i-am mai auzit doar în treacăt înainte de concert și am fost plăcut impresionat de prestația psihedelică până-n măduva sunetului. (mai mult…)

  1. A se consulta recenziile albumelor Remedy Lane și Road Salt One, și în curând cea a lui Road Salt Two, promovat și în cadrul concertului din București. []

românia cea norocoasă

luni, 29 aug. 2011, 22:58

Presupunând că o parte din cititori sunt mai sensibiloși oleacă, țin să precizez că nu se recomandă lectura acestui articol în timp ce mâncați sau imediat după, sau imediat înainte. Eu v-am avertizat, ceea ce mută orice fel de responsabilitate de pe umerii mei pe ai dumneavoastră. Să purcedem deci.

Din câte îmi aduc – și sper că îmi aduc bine – aminte, există în folclorul mai multor țări ideea că excrementele animale sunt aducătoare de noroc. De exemplu, evenimentul nefericit prin care o persoană se trezește brusc cu rahat de pasăre pe haine în timpul unei plimbări liniștite pe stradă într-o zi faină de vară este privit de către mulți drept „norocos”. Similar, călcatul într-un rahat de mamifer sau pasăre de mărime medie – pentru că orice cetățean ar trebui să fie de-a dreptul chior să nu observe fecalele de cal sau de vită în timp ce umblă în mândria-i de biped – e considerat eveniment de sărbătoare; și de muncă, dacă ar fi să luăm în considerare curățatul de după.

O problemă ar fi evident aceea că nimeni nu știe în fapt la ce se referă norocul în cauză. Ideea de noroc e în sine atât de ambiguă și de relativă încât e cvasi-imposibil, chiar dacă să zicem că ne luăm puncte tari de referință, să ne dăm seama ce înseamnă „a avea noroc”. Câștigul premiului cel mare la 6 din 49 e noroc? Păi e, dar care-s șansele? Cu câteva ordine de mărime mai mici decât acelea de a călca într-un rahat. Eu mă consider la fel de norocos că nu sunt călcat de mașină în timp ce trec strada regulamentar; sau că nu îmi pică un pian în cap. Ce, credeți că nu-i posibil? Se moare foarte des din asta; de unde am putea deduce empiric că oamenii sunt ființe ghinioniste – în medie, pentru că moartea unui milion e o statistică, vorba porcului. (mai mult…)

more or less random xx.05.11 facts

marți, 24 mai 2011, 12:43

Ieri am executat chiar ultimul examen din facultate. Faptul în sine nu are așa mare importanță – la urma urmei putea fi altul ultimul examen, sau putea fi altcândva, sau dacă-mi plăceau așa de mult examenele îmi mai lăsam o restanță sau două -, mai ales că oricum a trecut totul prea repede, nelăsându-mi timp să stau să analizez profunzimea chestiei (acolo unde este). Așadar, patru ani reprezintă un interval de timp foarte scurt, se pare.

Uitându-mă în urmă, observ că în ăștia patru ani am învățat ceva programare (nu prea multă), plus niște programare funcțională și la ce folosește ea. Am mai învățat cum se citește un RFC și cum se scrie un protocol de comunicație de la zero, și câte ceva despre algoritmi (la fel, nu prea mult, nu a fost timp). Tot în ăștia patru ani am învățat cum să mă joc cu un sistem de operare și să-l fac praf (sau nu) din mai multe posturi, cum să fac o rețea să meargă și ce înseamnă de fapt grafica pe calculator. Cel mai important, însă (iar aici toate materiile importante din facultate se leagă într-un mod foarte fain), am învățat cum funcționează un calculator, de la nivelul tranzistorului până la cele mai înalte culmi ale abstractizării. Ar mai fi de spus despre cum am învățat să scriu un compilator sau cum am înțeles că inteligența artificială nu-i tocmai ceea ce crede lumea, dar nu am loc aici; în paranteză fie spus, inteligența în sine nu-i tocmai ceea ce crede lumea că e.

Bineînțeles, tot în facultate am învățat și câteva lucruri irelevante, în mare parte rămășițe a lucrurilor irelevante făcute înainte de ’90 în Politehnică, dar nu numai. Unele se puteau face mai bine, altele se puteau face foarte bine dar s-au făcut foarte prost. Cel mai important factor în toată povestea a fost însă omul, această resursă nesecată de chestii. Acolo unde au fost oameni care au avut ceva interesant de zis, era clar deja că materialul asimilat o să folosească la ceva, chiar dacă acel ceva e doar un exercițiu al intelectului. În schimb unde oamenii n-au știut să-și expună marfa, să vorbească sau să scrie, e clar că nu puteau primi nici măcar un feedback consistent. Mai rău e că unii din ei s-au comportat așa doar pentru a-și masca propria incompetență, dar de ce să ne mirăm, ăsta-i un lucru normal în România, nu? (mai mult…)