când dăunează clasificarea
sâmbătă, 30 iun. 2012, 16:53
Titlul reprezintă în același timp o întrebare și un răspuns; e întrebare în sensul că formulează o problemă – chit că problema în sine pune în evidență unele non-probleme -, lăsând în același timp loc unui răspuns. Nu cred că e foarte greu să înțelegem ce e clasificarea: considerăm o mulțime de obiecte având fiecare anumite proprietăți, iar pe baza proprietăților ne apucăm să organizăm obiectele în submulțimi, uneori disjuncte și alteori ba.
Clasificarea e o unealtă foarte utilă minții umane, pentru că ia proprietăți posibil chiar continue – cum ar fi de exemplu intervalul tuturor frecvențelor câmpului electromagnetic – și le discretizează, împărțindu-le într-un număr de categorii (eu le voi numi totuși clase pe parcursul textului) distincte, ușor digerabile de către persoana medie – de exemplu undele electromagnetice pot fi detectabile sau nu de ochiul uman, iar cele detectabile se împart în culori fundamentale. Știința calculatoarelor relevă cel puțin două situații folosind clasificarea. Una din ele e modelul programării orientate pe obiecte, unde orice este un obiect iar fiecare obiect aparține unei clase, iar cealaltă e învățarea automată, ai cărei algoritmi se ocupă deseori cu împărțirea pe căprării.
Totuși clasificarea poate fi dăunătoare intelectului în anumite cazuri. Un caz este acela în care dânsa duce la suprageneralizări, chestie care se întâmplă mai des decât ne-am aștepta, pentru că nimeni nu are cum să cunoască toate aspectele fiecărui domeniu în cel mai mic detaliu, iar aici învățarea inductivă eșuează groaznic. Un alt aspect ține strict de psihologia indivizilor sau uneori a maselor, psihologie care tinde să se opună schimbării de paradigmă, ajungându-se astfel la situații aberante cum ar fi judecarea persoanelor după orientarea lor sexuală într-un context în care aceasta e lipsită de relevanță.
Să ne limităm însă la a discuta clasificarea strict ca metodă a științei. Probabil cel mai elocvent exemplu ar fi aici cazul biologiei, unde de la Mendel și Darwin aflăm că clasificarea strictă nu își mai are rostul, diferențele între familii, genuri, clase și așa mai departe fiind pur genetice. Datorită faptului că știința asta nu prea intră totuși în aria mea de studiu, mă voi limita la a ilustra problema prin abordarea unei îndeletniciri pe care am studiat-o și o studiez și cu care m-am jucat de-a lungul timpului, iar acel domeniu e muzica, observată ca știință dar și ca artă.
Muzica – sau cel puțin muzica modernă – cade sub eșecul de a fi împărțită în genuri, subgenuri, stiluri și așa mai departe, într-un mod oarecum asemănător cu biologia. O idee mai nouă și care scalează mai bine este etichetarea neîngrădită, adică cam ceea ce fac eu cu articolele mele pe blog sau cu melodiile și formațiile pe last.fm, însă și aceasta tinde să se încadreze într-un fel sau altul în obiceiurile generației MTV. Cert este că muzica se împarte de fapt într-o varietate de tonuri, timbre și stări având o granularitate foarte fină, de unde rezultă fără nici o îndoială că abordarea grosieră suprasimplifică și dă greș într-o mare parte din cazuri.
Spre exemplu eu am ascultat în drum spre casă (unde m-am apucat să scriu articolul de față) o serie de melodii Ayreon, dar mai ales niște piese scrise și interpretate de un anume Avishai Cohen, bassist, compozitor și cântăreț de jazz evreu. Ascultând una din melodii, mi-am dat seama că aceasta m-a prins la modul proverbial de toate organele interne reale și imaginare datorită instrumentelor specifice orientului [i], inclusiv percuția care nu-i foarte diferită de cea balcanică, care nu-i diferită de cea a manelelor. Pe care „lumea bună” le hulește fiindcă vezi doamne, ar fi un gen incult ascultat de lume incultă [ii]. Pentru a vă lămuri, poftiți pe youtube și ascultați melodia la care mă refer.
Deși nu se poate spune despre muzică în general că ar fi adresată rațiunii, abordarea în care genul X e mai tare decât genul Y se dovedește astfel a fi împotriva acesteia și mai ales a „common sense”-ului. Nici un gen nu e mai tare decât celălalt; sigur, există muzicieni și muzicanți mai buni și mai proști și așa-zise star-uri care nici nu pot fi numite muzicieni sau nici măcar muzicanți, însă de aici până la a cataloga un întreg gen muzical drept prost e cale lungă. Apropo, Adi de la Vâlcea cântă blues mai bine decât toți haterii care poartă pălării, iar Leonard Ciuciu a fost un adevărat Jaco Pastorius al României.
Un fapt de necontestat e deci acela că mai ales în muzica de azi (și nu mă refer la ce e pe MTV, la care nu mă uit) – care după modelul american e formată dintr-o varză de stiluri și amprente culturale – diversitatea genurilor acoperite de o singură melodie poate fi atât de mare încât încadrarea ei într-o clasă nu mai are sens, să nu mai vorbim de un întreg album. Iar analogia cu știința biologiei e cu atât mai interesantă cu cât și muzica evoluează și e afectată de diverse curente, curente care nu sunt musai același lucru cu genurile muzicale.
Asta nu elimină totuși necesitatea clasificării ca unealtă destinată scopului pentru care a fost creată inițial, anume acela de a face un pic de ordine și a încadra melodii – sau în general obiecte aparținând unui domeniu dat – în mulțimi mai mult sau mai puțin fuzzy, pentru care la urma urmei gradul de apartenență nu ne interesează foarte tare. Și pentru a nu încheia chiar în pom, vă las cu o mică nelămurire de a mea: n-am reușit nici până în ziua de astăzi să îl încadrez pe Frank Zappa într-un gen muzical. La urma urmei nici nu ar avea rost, pentru că Zappa e Zappa, la fel cum Beethoven e Beethoven.
- Albumul cu totul are un specific ce ține de tradiția muzicală ebraică, în ciuda faptului că rămâne un album de jazz. [↩]
- Opiniile respective sunt de foarte multe ori prejudecăți formate în spiritul turmei de către „hipsteri”, cum se clasifică ei, care ascultă și ei muzică cel puțin la fel de proastă. Sigur, maneaua e un gen al muzicii „inculte”, însă la fel sunt și blues-ul și rap-ul de exemplu. [↩]
Comentariile sunt dezactivate.
Comments
[…] soi de muzică pe care eu unul nu-l pot categorisi cu exactitate – și nici nu prea găsesc relevanța acestui aspect -, dar pe care mulți melomani îl consideră parte a curentului avant-garde. Cea mai potrivită […]