o definiție a inteligenței
luni, 6 iun. 2011, 19:09
Doamna inteligență este o cutie a pandorei (sau o cutie neagră?) studiată de mult timp de noi, adică de oameni, cu excepția cazului în care sunteți de pe Marte (sau mai rău, Venus) și citiți acest blog. Aceasta a fost asociată de-a lungul timpului cu multe aspecte ale ființei umane. Fiți pe pace însă, asocierea a fost de cele mai multe ori eronată.
Spre exemplu, poate executa un calculator electronic operații de înmulțire cu o precizie de douăzeci de zecimale în mai puțin de o secundă? Se pare că da, spre deosebire de cea mai mare parte din indivizii rasei umane. Este însă calculatorul inteligent? Asta depinde de multe lucruri, dar majoritatea calculatoarelor nu știu nici măcar să se pornească singure. De fapt, avem destul de puține motive să atribuim vreun fel de inteligență calculatoarelor [i].
Doresc să dau o definiție care de fapt nu este o definiție, ci o descriere [ii] a inteligenței. Fie un sistem închis; sistemul este cu necesitate închis, pentru ca numărul variabilelor conținute de acesta să fie finit, aceasta fiind o primă condiție pentru asigurarea consistenței sistemului. Fie un agent al sistemului, agent care musai are scop și utilitate. Sigur, se poate renunța la una din condiții în cazul în care sistemul e foarte simplu, dar viața reală nu e un sistem simplu, deci nu. Astfel, inteligența agentului va fi o funcție care depinde în mare parte de măsura în care acesta reușește să își atingă scopurile, dar și de maximizarea utilității proprii agentului. Cu alte cuvinte, nu toate scopurile sunt întotdeauna rezolvabile, dar din cele care sunt, unele îi aduc agentului nostru abstract o utilitate mai mare decât altele. Fără să ne rupem de utilitarianismul lui Stuart Mill, considerăm totuși utilitatea ca fiind o măsură a performanței agentului în cadrul sistemului considerat [iii].
De remarcat că agentul nu trebuie neapărat să fie om. În natură, speciile inteligente sunt cele care reușesc mai bine să se înmulțească și să se adapteze mediului. Într-un mod asemănător, un individ se poate antrena o viață întreagă pentru a rezolva teste IQ cât mai aproape de rezultatul perfect, dacă există așa ceva. Caz în care individul cu pricina va ști atât lucru, adică să rezolve teste de măsurare a IQ-ului. La urma urmei, cine mai are nevoie de inteligență culinară în ziua de azi, când avem McDonald’s.
Alții ar putea considera că, dimpotrivă, inteligența înseamnă a-ți putea deschide cât mai multe orizonturi, a face cât mai multe legături între domenii diverse ale cunoașterii. Observăm însă, raportându-ne la mediul zilelor noastre, că economia nu are nevoie de homo universalis, astfel că în ziua de astăzi un astfel de om nu ar excela în nici un domeniu, având mari șanse de a cădea în mediocritate undeva spre a doua jumătate a existenței sale… sau nu, dacă e și inteligent pe deasupra.
Toate aceste dileme spun la urma urmei câte ceva despre felul în care sunt definite datele problemei. Putem obține oare un agent inteligent în adevăratul sens al cuvântului? Chiar dacă ne limităm la un singur tip de inteligență, se pot găsi oare metrici cu care să se evalueze această caracteristică într-un mod obiectiv? La urma urmei un jucător de șah bun e un jucător de șah bun, nu unul inteligent. La fel se poate spune și despre oamenii din matematici, politică, sport și orice alt domeniu în care e nevoie mai mult sau mai puțin de intelect.
Morala este aceea că nu există o definiție inteligenței. Inteligența este o noțiune pur abstractă, cum sunt și dragostea sau dumnezeul, una al cărei sens nu poate fi integrat de fapt în logica acestei lumi. Orice vrem noi să numim „inteligență” poate fi înlocuit cu metrici mai concrete, unele din ele putând fi măsurate exact, sau cu idei mai ambigue, dacă asta dorim. Toate astea deoarece inteligența vine de la „a înțelege”, înțelegerea ținând exclusiv de lumea internă (intangibilă) a individului. Cu alte cuvinte, fiecare înțelege cum vrea și cum poate. Înțelegeți voi.
- Când zic „calculator”, mă refer la acea bucată de fier, textolit și siliciu făcută de mâna omului, nu la programele care rulează pe el și nici la alte aspecte care abstractizează mașina fizică. Aici s-ar putea aduce argumentul că nici ființa umană nu e o entitate pur fizică, dar mai bine să lăsăm dezbaterea asta pe altă dată. [↩]
- Ruptă direct din cărțile de inteligență artificială. Cu toate astea, și domeniul IA o ia de multe ori pe arătură pe problema asta. [↩]
- AIMA, 2.4.5 [↩]
Comentariile sunt dezactivate.
Comments
Era odată o competiție de General Game Playing. Un loc unde puteau evolua programe care să nu fie specializate pe un singur joc. Nu știu ce s-a mai întâmplat cu ea, n-am mai urmărit 🙁
Alt punct de vedere este cel al oamenilor care produc jocuri cu reguli extrem de simple dar cu o complexitate emergentă foarte mare. Vezi Arimaa, Octi și Phutball (ultimul din întâmplare totuși).
Și nu în ultimul rând, a fi inteligent acum înseamnă a doza cât de mult știi din fiecare domeniu și a folosi ceea ce știi din toate domeniile pentru a rezolva o problemă, fie ea în domeniul în care te-ai specializat sau în unul total nou. Oricum, trebuie și sclipirea de geniu și transpirația de muncitor, nu ajunge una singură. Asta pierd din vedere mulți în zilele noastre și de asta testele de IQ nu sunt prea relevante și cei care muncesc mult nu mai au timp să și gândească.
Din câte înțeleg eu, generalizând, asta înseamnă că a fi inteligent presupune (și) o capacitate de adaptare ridicată. Acum, problema cu adaptarea este că dacă faci un agent care să se adapteze mereu unei situații noi, el o să conveargă mai greu sau niciodată la o soluție (cvasi-)optimă, fiind poate prea sensibil la intrări. Și proiectarea astfel încât să nu fie prea sensibil… păi asta e o problemă în sine.
Dilema mea pleacă de la faptul că termenul (și nu numai termenul gol, ci și sensul său ambiguu) de inteligență e folosit în foarte multe domenii pentru a desemna foarte multe lucruri, dar nu există o definiție care să facă abstracție de domeniul de activitate și să poată fi pusă cu un nivel mai sus. Iar dacă nu este pusă cu un nivel mai sus, atunci există deja măsuri mult mai exacte decât inteligența, care depind deja de domeniu.
E interesant să formulăm problema drept una de învățare: cum proiectăm un sistem care să învețe să clasifice corect inteligența unei acțiuni sau a unei entități, corect și atât de general cât e necesar? Cum definim primitivele unui astfel de sistem? Clar, întrebările astea nu au răspunsuri triviale (dacă au răspunsuri).
Un sistem nu este inteligent în vid, doar în cadrul unui ecosistem. În cadrul ecosistemului poţi defini exact ce are de făcut sistemul tău.
Spre exemplu omul primitiv avea de raspuns nevoii de securitate şi hrană, ca specie vorbind. Acum un om trăind în societate are la dispoziţie hrană oricând, securitatea e vag mai bună decât pe câmpie fugind de mamuţi, mdeci trebuie configurate reacţiile astfel încât să dezvolte şi gândirea, nu doar muşchii.
Exemplul e ales brut tocmai pentru a sublinia diferenţa de decizie dar asemănarea că în ambele cazuri ştii ce ai de făcut, care-i traseul optim.
Nu neg absolut deloc, dar ce ziceam e că depinde cum definești limitele așa-zisului ecosistem și cum definești ecosistemul propriu-zis și după aia agenții inteligenți de acolo.
În exemplul tău, prima parte e foarte clară: un agent care se hrănește, se reproduce și e mai puternic decât un altul poate fi considerat inteligent, deci cum ziceam mai sus, fitness-ul individului se poate calcula fără mari probleme.
A doua parte nu-i deloc clară: ce înseamnă „să-și dezvolte gândirea”? Un individ cu reflexe foarte bune, cum e un baschetbalist de exemplu, se cheamă că are o anumită inteligență. Dar inteligent e și ăla care știe a rezolva Rubik-ul în zece secunde. Problema e: îi poți integra pe ambii în același „ecosistem”? Se poate găsi o unealtă care să-i clasifice pe ambii drept atât de inteligenți (sau inteligenți cu probabilitatea p), și nu numai pe ei, ci pe orice alt individ care-i inteligent după un anumit criteriu? Mie problema mi se pare nedecidabilă.
Deci inteligența e foarte clară dacă o reduci empiric la un domeniu sau altul, caz în care nu mai are rost să folosești inteligența în acel domeniu, fiindcă e clar că ai deja alte metrici pentru a evalua performanțele sistemelor tale. N-are sens să evaluezi un individ care rezolvă Rubik-ul în zece secunde drept „inteligent”, fiindcă nu asta-i caracteristica care contează, ci faptul că el rezolvă Rubik-ul în zece secunde.
Cred că cea mai bună definiție a inteligenței peste care am dat este „capacitatea de a înțelege”. Ori înțelegerea e în sine o chestie foarte dubioasă, fiindcă doi indivizi înțeleg un concept în moduri diferite (ambele posibil corecte), și chiar dacă X-ulescu înțelege foarte bine mecanica cuantică de exemplu, e foarte posibil ca el să nu poată pună într-o explicație chestiile alea, caz în care iar nu-i poți evalua inteligența.
Acum, eu sunt mulțumit momentan cu cadrul (cvasi-)formal pe care l-am stabilit mai sus (și e un cadru care merge în mare parte în IA și în robotică și oarecum în biologie) și o să încerc să construiesc pe el într-un articol viitor.
[…] încercare de a defini informal inteligența și de a o pune în context. Posibile articole viitoare vor încerca să lege conceptul de […]
[…] în sistemele distribuite. Nu am discutat nimic despre grid computing, deși am tratat subiectul World Community Grid în sistemele distribuite, însă e posibil să fac din asta subiectul unui articol cândva în […]