spyked bricks in the wall

simțirea ca o închidere funcțională

… sau mai multe.

Din câte știu eu – și chiar vă rog să mă corectați dacă mă înșel -, o bună parte din masculii offline și online consideră treaba asta cu afecțiunea și simțirile ca fiind rezervată exclusiv indivizilor aparținând genului feminin. Orice mascul care vorbește pe temă e ori gay, ori cumva „metrosexual”, adică gay, iar gay înseamnă pe românește fătălău, adicătelea bărbat slab, căruia aparatul testicular nu îi folosește în fapt la nimic. Iar eu m-am decis clar să mă bag în dialogul desfășurat între Luka și Diana, ceea ce înseamnă că după diverse opinii mă aflu deja pe undeva prin zonă.

Da’ vasta majoritate a cititorilor cărămizilor habar nu au dacă sunt chiar nuștiucum au ba, fapt ce va rămâne subiect de bârfă pentru o perioadă nedeterminată de timp. Oricum, să fie clar, sunt un sensibilos, altfel nu aveam cum să îmi bag nasul în afacerile astea cu emoții, simțiri și așa mai departe. Lăsând însă detaliile plicticoase la o parte, să vorbim cât se poate de serios despre simțiri și închideri funcționale, pentru că acesta este subiectul articolului.

Pentru că nu mi-a plăcut niciodată geometria, propun o altă reprezentare a simțirii, una pur computațională. Pur în sensul că este pură, adicătelea nu are efecte laterale decât în cazul în care vrem noi să i le reprezentăm explicit. Computațională în sensul că simțirea nu-i o chestie statică – la fel cum continuumul spațio-temporal nu-i static, ci se află în continuă desfășurare – deci ar putea avea în spate o mașinărie, bazată cel mai probabil pe mediatori chimici… dar să nu intrăm în detalii.

Pentru aceasta, vom pleca de la ceva în genul teoriei categoriilor și vom defini una sau mai multe mulțimi ale stărilor , mulțimi care nu-s altceva decât abstracțiuni ale unor „coji” computaționale, cum ar fi de exemplu noțiunea de număr, de grup algebric, de homo sapiens etc. Dacă ați dat clic pe link-ul către wikipedia, ați observat că între categorii se definesc așa-zise morfisme, mai exact ceea ce noi vom numi funcții. Funcțiile au diverse proprietăți, cum ar fi aceea că pot fi compuse, dar din nou, să nu intrăm în prea multe detalii.

Ei, haideți să ne imaginăm pentru un moment că actul unei persoane de a simți este o funcție. Avem deja nume pentru diversele simțiri și stări: furie, apatie, dragoste și câte și mai câte. O funcție aplicată la un moment dat unei persoane va schimba starea persoanei, însă nu îi va schimba identitatea (cu alte cuvinte, va rămâne ), astfel că simțirile pot fi idempotente. Pe de altă parte, dacă și fac dragoste sau se iau la bătaie, atunci e clar că o simțire poate fi definită și sub forma , adică emoția de la va avea un efect asupra lui . În plus, simțirile pot fi secvențiate – „fear leads to anger […]”, vorba lui Yoda -, derulate în paralel – fapt ce duce deseori la confuzii – și nu în ultimul rând compuse, dând astfel naștere unor simțiri noi, unice – aici nu îmi bat capul cu exemple.

Deoarece definiția de mai sus nu este riguroasă, rămâne sub semnul întrebării validitatea sa. Menționez că problema este trivială [i], deci va fi lăsată drept exercițiu cititorului, în cazul extrem de probabil în care acesta din urmă dorește [ii] să îi pună bețe în roate autorului. Cert este că în caz afirmativ, aceste săgeți (pentru că așa le mai zice) se pot dovedi a fi un mecanism computațional foarte puternic, destul de puternic încât să ducă la nașterea unor fenomene emergente, precum singularitatea tehnologică sau bebelușii.

Nu știu alții cum sunt, dar eu dorm mult mai liniștit acum, după ce am realizat că simțirile-mi nu sunt altceva decât morfisme învăluite în morfisme și compuse din alte morfisme direcționate de la o categorie la alta, așa cum orice este de fapt un ceva dinspre ceva către altceva. Cu alte cuvinte, totul nu-i altceva decât o veritabilă grădină de emoții.

1. … sau nu. [↩]
2. A se consulta nota anterioară. [↩]