frogatto

marți, 9 aug. 2011, 21:17

În ultima vreme, mai exact în ultimul an sau cam pe-acolo, mă lovesc de jocuri din ce în ce mai bune. Sigur, dau în egală măsură și de jocuri din ce în ce mai proaste, însă de alea nici nu mă ating, având în vedere faptul destul de trist că eu oricum mă joc rar, iar gusturile legate de jocuri îmi sunt dezvoltate încă de când am pus mâna pe HC. Și așa se face că dau peste minunății precum Machinarium sau World of Goo, jocuri care apropo, sunt disponibile și pe GNU/Linux, adică fix sistemul de operare care îmi este mie cel mai la îndemână.

Motiv pentru care recent m-am reapucat să cercetez tărâmul Free Software, și nu numai, în căutare de jocuri; și nu orice fel de jocuri, ci jocuri bune, jocuri care să aibă eventual un „je ne sais quoi”, o poveste sau măcar să fie distractive. N-am avut un succes deosebit: am dat peste multe chestii promițătoare, însă ori într-un stadiu incipient de dezvoltare ori abandonate, și peste o tonă de produse complet dezamăgitoare, din care unele sunt pe bani. Așa că să nu ne speriem încă, Nethack rămâne regele jocurilor în lumea *nix.

Printre chestiile faine găsite de subsemnatul se numără jocul al cărui titlu îl poartă articolul, adicătelea Frogatto & Friends. N-are nici o treabă cu Frogger înafara faptului că personajul principal al poveștii este tot un broscoi, încă unul al naibii de simpatic. Frogatto al nostru este evident „the good guy”, iar pe „the bad guy” nu mai știu cum îl cheamă, însă totul se petrece într-o lume oarecum fantastică, în stilul Super Mario. Nimic mai banal. (mai mult…)

linux audio players redux

marți, 14 iun. 2011, 20:33

Stimabilul dAImon dă naștere pe Twitter unei discuții foarte interesante, și anume despre cât de prost se descurcă Banshee cu indexarea colecțiilor mari de muzică, discuție care a deviat în „uite câte alternative există pe Linux (sau de ce nu, pe Windows)” și în care m-am băgat și eu uite așa, doar nu degeaba urmăresc Banshee-ul încă dinainte să fi făcut bine ochi.

Și adevărul e că și acum, după o perioadă considerabilă de timp, softul cu pricina e prost. Nu zic, Banshee s-a dezvoltat incredibil de mult, a primit un suport fain pentru last.fm, se descurcă cu dispozitive mobile (inclusiv iPod and company) fără probleme și câte și mai câte, fapt pentru care cei de la Ubuntu au hotărât să îl facă implicit în distribuția lor, băgându-și picioarele în toată comunitatea de dezvoltatori care zic că Mono e rău, că vine de la Microsoft (Banshee e scris în C#). Cu toate astea, player-ul implicit de muzică de pe Ubuntu e prost în ceea ce privește performanțele: stă cam zece secunde să booteze, stă uneori o secundă să afișeze o listă de melodii, plus alte mici probleme care nu-l pun deloc la loc de cinste.

Așadar, m-am hotărât să readuc la viață un bătrân articol despre programe de muzică, lăsând la o parte alternativele deja consacrate cum ar fi Winamp, care oricum sunt pentru Windows, iar eu vreau să vorbesc doar despre softuri libere și pentru GNU/Linux. Nu-s puține, vă asigur, iar eu voi vorbi doar despre două-trei din ele. Lista nu este deci nici pe departe exhaustivă, iar dacă doriți așa ceva va trebui să apelați la Google. (mai mult…)

(x)ubuntu 11.04 (ii)

sâmbătă, 28 mai 2011, 18:52

[]

Mai departe, în ciuda scepticismului de mai înainte, am purces la a instala Ubuntu, tot pe mașina „de producție”. În plus, am luat decizia de a încerca mult controversatul Unity, în ideea că oricum pot să revin la desktop-ul clasic dacă nu mă coafează cel nou. Și am renunțat pe drum la orice idee preconcepută legată de trăznăile lui Mark Shuttleworth.

Prima impresie a fost una destul de bună. Prima chestie care m-a atras la Unity a fost faptul că e mai keyboard-friendly decât majoritatea mediilor pe care le-am folosit până acum: tasta Meta (butonul de Windows) poate fi combinată cu una din tastele numerice pentru accesul la programele din meniul din stânga. Aceeași tastă, chioară, duce la deschiderea unui meniu care momentan e foarte din topor, dar își face treaba în ceea ce privește căutarea de fișiere și aplicații, poate mai bine decât mi-aș dori.

Un aspect dubios împrumutat din MacOS, urmaș al schimbării poziției butoanelor din bara ferestrei, este mutarea meniului principal al aplicațiilor în partea de sus a ecranului. Treaba nu mi se pare deosebit de inspirată dar nici peste măsură de proastă și până la urmă depinde de gusturile fiecăruia. Așa-zisul systray a fost modificat, dar este mai configurabil decât pare la prima vedere, cu ajutorul unor programe adiționale. În particular, indicatorul pentru mesaje mi s-a părut încărcat de programe pe care nu am de gând să le folosesc prea curând (Empathy, Evolution, Ubuntu One), astfel că am eliminat fișierele asociate din directorul /usr/share/indicators/messages/applications/. (mai mult…)

(x)ubuntu 11.04 (i)

vineri, 27 mai 2011, 17:44

În general mi se pare o idee bună să fac un upgrade major al sistemului de operare cam o dată la un an. Mai rar de un an nu vreau fiindcă tehnologia evoluează, iar subsemnatul dorește să se mențină în pas cu ea, să vadă ce briz-briz-uri au mai apărut prin diversele sisteme de operare și distribuții, fie că e vorba de Windows, Android, MacOS sau Debian. În plus, o versiune nouă de nucleu nu strică niciodată, deși Ubuntu 10.04 stă bine la nivel de securitate, fiind suportat pe termen lung (până la anul pe vremea asta dacă nu mă înșel). Mai des de un an nu are rost, deoarece tehnologia nu evoluează totuși atât de repede, iar dacă evoluează nu-i destul de stabilă pentru gusturile mele. Astfel că, raportându-mă la ciclul de livrare al celor de la Ubuntu (și nu numai), un an mi se pare intervalul ideal pentru actualizări.

Din motive de scepticism, am decis să îmi încep periplul în lumea Ubuntu Natty Narwhal cu Xubuntu. Am citit (via Google) câteva recenzii pozitive legate de Xubuntu și XFCE, iar mediul cu pricina nu îmi e în totalitate străin. Mai mult, mă atrage deosebit de tare filosofia XFCE-ului, filosofie care se bazează pe cea tradițională UNIX: aceea de a face un lucru (nu mai mult, și în orice caz nu mai puțin) și a-l face atât cât trebuie de bine fără a face exces de zel, sau mai bine zis fără a consuma mai multe resurse decât e nevoie. (mai mult…)

gnome shell, unity și alte animale

marți, 8 feb. 2011, 21:46

[ … sau de ce „desktop/laptop/netbook linux” s-ar putea să fie doar un mit ]

Mi se întâmplă deseori să doresc să transfer un fișier de la vreun conlocuitor al Interneților către mine, sau invers, să trimit cuiva un fișier. Se întâmplă aproape la fel de des ca circumstanțele transferului să fie un protocol oarecare de instant messaging, iar conlocuitorul meu să folosească Windows. Având în vedere că subsemnatul folosește Pidgin, care apropo, se descurcă excelent la partea de mesagerie, în 99% din cazuri acel transfer va eșua, din cauze de (lipsă de) interoperabilitate; asta așa, ca o introducere.

Nu știu cât de mult realizăm noi, utilizatorii, și ei, dezvoltatorii de software bazat pe GNU/Linux, dar Linux este copilul lepros, oaia neagră, rățușca cea urâtă a pieței sistemelor de operare desktop. Nu din rațiuni stupide cum ar fi numele – deși e clar că mulți vor scuipa la auzul cuvântului „Linux” -, ci din motive un pic mai pragmatice. Vă aduceți aminte câtă lume a înjurat KDE 4? Nici eu, și nici nu mai are importanță acum, dar s-a întâmplat și are riscul de a se întâmpla din nou.

Povestea pe scurt: de ceva timp, echipa Gnome lucrează la Gnome 3 și un nou shell grafic, pe numele lui Gnome Shell. Cei de la Ubuntu, în frunte cu Mark Shuttleworth, nu sunt satisfăcuți cu starea de fapt, așa că au decis ca în următoarea versiune de Ubuntu să înlocuiască Gnome Shell cu ceea ce ei numesc Unity. Eu unul văd două mari probleme aici. (mai mult…)