spyked bricks in the wall

încă una cu și despre câini

Cu ocazia faptului că scriu, țin să fac următoarea dezvăluire șocantă despre propriu-mi sine: de când mă știu eu mai bine – și cred că-s vreo douăzeci și ceva de ani de când mă știu și cel puțin zece de când am început să mă cunosc mai bine – mă preocup fie și în mod involuntar cu acea activitate ce constă în observarea Vieții, Universului și a Tot Ceea Ce Este. Știți cum sunt ciudații ăia care stau și observă lucruri variind de la cele normale și până la cele mai bizare, da’ fără să se preocupe să intervină? Ei așa și eu prefer să mă uit din când în când la viață ca la un film [i], iar uneori după mult timp de uitat că mă preocupă asta îmi dau seama că vai ce prost sunt, se tot întâmplă în jurul meu lucruri cu substraturi și sensuri și toate alea iar eu îmi pierd vremea făcând debugging la cache-uri sau mai știu eu ce.

Ultima epifanie de genul ăsta am avut-o după ce am citit rant-ul lui Alex și mai apoi pe ăla al Ralucăi, iar de ăla al Popescului cu Ubuntu nu mă iau, însă menționez că a scris și el ceva similar cu celelalte două acum vreo doi ani. Deci pentru a completa șablonul – pentru că clar e vorba de un șablon aici, cum să scrie doi oameni pe teme adiacente la numai cinci ore și un minut distanță? – o să povestesc și eu ce mă enervează legat de urbea mea. Atât doar că nu mă voi apuca să le înșir pe toate-n lung și-n lat, fiindcă aș repeta mare parte din ce au menționat antebloguitorii mei. Prefer în schimb să bag din nou placa cu câinii [ii], deci țineți-vă bine.

Nu știu dacă am menționat faptul pe aici în ultimii șapte ani, dar subsemnatul locuiește pe undeva prin chestia de-i zice Rahova, chestie al cărei nume se trage din cel al unui oraș de prin nordul Bulgariei, unde s-a purtat nu știu ce luptă pe vremea când prietenia dintre regalitatea română și a rusă era mai dulce [iii]. Sau nu, în fine. Zona în care locuiesc a fost la început o mlaștină dacă nu mă înșel, pentru că orașul se termina pe undeva pe la piața George Coșbuc. După aia autoritățile au trasat Calea Rahovei, care începe tot la George Coșbuc și se termină o idee după Piața Rahova, care piață se află la câteva sute de metri de unde stau. Ei, și toată partea asta a Bucureștiului a fost zonă suburbană până pe la jumatea anilor 1980, când i-a venit cuiva de la stat ideea să industrializeze Trafic Greu [iv] și să facă blocuri cam până unde începe București-Măgurele. Apropo, un domn s-a decis să pună pe Interneți poze cu cartierul așa cum era el înainte de toată povestea asta.

Locuitorii zonei sunt familiarizați cu faptul că cea mai mare parte din străzile dintre Șoseaua Sălaj și Calea Rahovei poartă nume de caporali, soldați, locotenenți și așa mai departe. Chestia nu-i deloc întâmplătoare, deoarece o parte din militari au primit locuințe aici – pe vremea aia locuințele încă se dădeau, nu se cumpărau -, deși cartierul Militari e o idee mai la vest de Rahova. Și țin să precizez că din ’86 și până să apară javrele și cocalarii, zona asta a fost una liniștită, fără mașini, plină de pomi și copii care băteau mingea în fața blocului și populată cu ocazionale grupuri de indivizi care trăgeau pe nas supradoze de aspirină sau pur și simplu o frecau pe doamna dudă aiurea. Dar despre asta oi povesti cu altă ocazie.

Nu știu cum s-a întâmplat că prin anii ’90 un locuitor din zonă a reușit să pună mâna pe scuarul care stă între câteva din blocuri (printre care și ăsta în care locuiesc) și a înființat o coșmelie din tablă, pe care localnicii au numit-o „baracă”, astfel că numele chioșcului a rămas „La baracă”. Baraca nu-i cu nimic diferită de orice chioșc de cartier, astfel că are particularitatea că adăpostește pe tot parcursul săptămânii, 24/7 adică, indivizi preocupați fie cu alcoolul fie cu activități despre care sincer nu vreau să aflu detalii. Ei nu-s o problemă în sine, dat fiind faptul că-s oameni cumsecade și vorbesc încet după o anumită oră, mai ales atunci când subiectul e legat de conflicte domestice care implică cuțite. O problemă ar fi puștanii care-și dau aere de lăutari și-mi trec pe la două ale nopții prin fața geamului și încep să urle [v], dar nici ei nu-s o durere așa de mare, pentru că de obicei sunt doar în trecere.

Nu, problema cea mai mare sunt câinii, cei cinci-șapte-cinșpe-câți-coaiele-lor-tăiate-or-fi. Unul din ei, pe nume Rex și căruia noi îi zicem Rexona, e chiar proprietate a patronului actual al barăcii, ceea ce cumva înseamnă că nu-i poate frânge nimeni gâtul fără consecințe. Astfel ceilalți prostălăi n-au voie să intre în apropierea dughenei, fiind opriți de lătratul lui Rexona. Firește că în situațiile relativ dese (noaptea, bineînțeles) în care mai trece vreun câine „străin” printre blocuri, ăștia sar toți călare pe dânsul să i-o tragă sau să-l sfâșie, mai degrabă prima decât a doua, având în vedere că-s proști ca noaptea și nici n-au prea fost bătuți cât timp au stat pe aici. Ora de vârf e în schimb șapte dimineața, când toți ghiolbanii se pregătesc să umple străzile cu mașinile și javrele sunt probabil fresh după câteva ore de somn, motiv pentru care astea din urmă se decid să facă jogging pe marginea automobilelor.

Drept e că până acum am fost destul de leneș încât să nu le fac felul, dată fiind mai ales atitudinea lor servilă față de mine, în ciuda faptului că nu le-am dat niciodată altceva înafară de pietre în cap. Ultima confruntare pe temă cu poliția locală am avut-o la încercarea de depunere a unei plângeri împotriva unei individe care-i hrănea, reacția puțilistului fiind undeva în zona „căce aveți cu oamenii de bine care vor să hrănească animalele”. Cu atitudinea asta îmi vine greu să cred deci că Bucureștiul va ajunge să fie măcar cvasi-civilizat în următorii cincisprezece ani, fapt care mă face să mă întreb dacă o să mai fiu pe-aici peste atât timp.

Menționez însă că pomii sunt tot acolo, rândunelele și toate soiurile de păsărici cântă în continuare, iar dacă nu ar exista toate aceste mici probleme bucata asta de cartier bucureștean ar fi una poate la fel de liniștită cum era acum cincisprezece ani. Deci să nu mai zică haterii că nu există în București locuri lipsite de claxoane, sirene și oameni cărora li s-a urât cu viața.

1. Deși într-un mod la fel de ciudat nu îmi place deloc, dar deloc, să stau ca leguma să privesc filme, iar cărțile care au reușit să mă facă să-mi pierd zile-n șir sunt destul de puține la număr. Muzica bănuiesc că-i singura excepție din categoria asta, dar asta bănuiesc că are legătură cu faptul că și ascultatul muzicii e tot o activitate de contemplare mai intensă. [↩]
2. Oricum m-am mai ambalat eu de vreo două ori pe temă: unu și doi. [↩]
3. Ca fapt divers, calea Griviței și fosta fabrică de bere cu același nume au fost în mod similar numite după bătălia de la Grivița. [↩]
4. Care acum se numește Șoseaua Progresului și leagă Răzoare de Viilor. [↩]
5. Motiv pentru care apropo, din când în când mă enervez și mă apuc și io să urlu, dar nu manele, ci metale și ce alte chestii mai am eu pe la mine prin calculator; să moară dujmanii dă oftică. [↩]