spyked bricks in the wall

consumul, această bulimie a societății

La început m-am gândit să-i zic „cancer”, care-i un termen oarecum impropriu dat fiind că respectiva boală are o natură care se manifestă prin fenomene mai greu de înțeles de cetățeanul mediu. După care am zis că o merge cu „diaree”, da’ nu merge pentru că diareea-i când scoți, nu când bagi. A rămas până la urmă „bulimie”, care după cum probabil știți e acea boală caracterizată prin consum excesiv de alimente pe care apoi bolnavul se chinuie să le elimine prin toate metodele umane posibile, una din cele mai utilizate fiind inducerea forțată a vomei. Avându-și sensul bine definit, analogia se dovedește astfel a fi destul de potrivită prin transpunerea ei la nivelul societății – și pentru că „nivelul societății” poate suna un pic ambiguu, mă văd nevoit a-i explica cititorului că prin „societate” înțelegem tot ceea ce face obiectul de studiu al științei sociologiei, adică organismul cu mecanisme implicite (norme) și explicite (legi) care îi asigură buna (sau proasta) funcționare etc.

Nu-s prima sau ultima persoană care critică fenomenul consumului – sau al „consumerismului”, cum îi mai zic unii – în societate, el manifestându-se în fond și la urma urmei în moduri ușor de observat cu ochiul liber [i], chiar evidente am putea spune. Istoria recentă se dovedește a fi un punct de reper în acest sens: câteva din fenomenele majore din ultimele secole (revoluția industrială, apariția Internetului) au dus la așa-zise „boom-uri” pe piețele economice, vizibile printr-un consum care a crescut odată cu masa de cumpărători. Această creștere a fost/este deci limitată de numărul de (potențiali) cumpărători, care la rândul său e limitat de un plafon dat de populația spațiului în care e comercializat un produs dat [ii]. „Specialiștii” în marketing o consideră o super-lege a lor, însă este de fapt o lege a naturii: orice organism crește până la o masă critică, după care stagnează, după care moare.

Puși față în față cu fenomenul, agenții economici – adică celulele organismului-societate – se găsesc în plină disonanță cognitivă: ce contează că nu mai avem loc de dezvoltare? să creștem în continuare producția, să se ducă hăt la infinit. În anii 1930 asta a dus la o criză de supraproducție, acum analiștii și „experții” susținând că fenomenul e diferit. Da’ dacă ne uităm noi mai bine nu e, ba se aseamănă destul de bine, doar că în alte industrii decât cea a agriculturii, pentru că în multe arii ale economiei a mers și încă merge vrăjeala cu președintele care își îndeamnă oile să își continue cumpărăturile în plină cădere a turnurilor – și a bursei.

De exemplu cetățeanul Krossfire notează că „social media” saucumîizice ajunge la saturație. Observația e foarte bună, pe fondul unor rețele al căror produs este utilizatorul, dar care bagă pe gât așa-zis „conținut” – adică publicitate – sub impresia falsă că cea mai mare parte a acestuia din urmă ar avea vreo relevanță. Da’ uite că nu are, iar Facebook o duce prost la bursă, sau cu alte cuvinte organismul-societate s-a hotărât să dea afară o parte din dejecții, fapt ce se poate dovedi a fi sănătos pe termen lung, chiar dacă pe termen scurt lucrurile nu arată așa roz.

Și asta nu e tot: producătorii „de cultură”, adică de „media”, împing la fel de mult rahat în sistem, pe ideea că „ei pot” și „nu au nevoia să se adapteze”. Sigur, asta creează o dinamică pe moment, oamenii înghit rahatul, vizionează fiecare film care-i perfect identic cu cel dinainte, ascultă fiecare „album” pe care îl uită apoi în câteva ore, joacă fiecare joc fiind violați în fund, toate astea până la o limită unde consumatorul se supără și recurge la alternativa sănătoasă, adică torenții. De ce? Păi pentru că dinamica; da’ degeaba, gigantul tot o să se prăbușească (sperăm) până să realizeze asta.

Condițiile bulimiei fiind date, revin la o mai veche nedumerire de-a mea: cu ce se prezintă așa-zisa industrie de ce fel vreți voi pentru a merita să fie consumată? De ce să joc Fallout 10 când pot să-l joc pe primul? De ce să plătesc un joc de 100 de dolari de la Electronic Arts când pot să cumpăr unul mai „entertaining” – făcut de o mână de oameni, eventual în garaj – la un sfert din suma aia?

Da’ ia spuneți voi, ați văzut zece filme cu adevărat „bune” în ultimii zece ani? Mă îndoiesc. Câți artiști sau câte formații cu adevărat valoroase ați ascultat? A, bun, și eu am fetișuri cu jazz și rock progresiv, da’ dacă de mâine o fi să ascult doar muzică clasică aflată în domeniul public [iii], asta n-o să mă facă să mă simt cu nimic mai rău. Ce cărți bune s-au mai lansat? Nu s-au lansat, deci iată cum autorii relevanți rămân tot Shakespeare și Dostoievski, plus unul-doi bloggeri mai răsăriți [iv].

Așadar dragi ideologi și ce-oți mai fi voi, scoateți vă rog la rampă ceva curent ideologic nou – post-consumerism sau cum mă-sa mai vreți să îi ziceți – după care infectați masele cu dânsul, la fel cum ați făcut și cu „noutățile”. Nu de alta, dar s-a adunat deja cam multă vomă.

1. Este deci „observabil”, dacă ar fi să folosim terminologia teoriei sistemelor. [↩]
2. Motiv pentru care unii consideră că extinderea pe așa-zisele „piețe emergente” e una din cele mai bune mișcări pe care o poate face o firmă la ora actuală. Strategia se dovedește a fi uneori câștigătoare dacă privim la exemple precum McDonald’s, Carrefour, Vodafone etc. în România. [↩]
3. Apropo de asta: musopen. [↩]
4. Majoritatea blog-urilor sunt oricum constituite din material destinat preponderent consumului. În apărarea lor vin cu precizarea că scopul jurnalului fix ăsta e, să consemneze chestii până o muri autorul sau alt eveniment care-i marchează într-un fel sau altul sfârșitul – blog-ului. [↩]