spyked bricks in the wall

dicționar de muzici suedeze

Mergând pe o idee similară cu cea a dicționarului explicativ al categoriilor cărămizilor, dicționarul de muzici suedeze își propune să treacă în revistă toate formațiile suedeze sau de origine suedeză despre care am scris (de obicei sub forma unor recenzii) de-a lungul timpului pe blog.

Aparențele ar dicta că o astfel de enumerare s-ar preta mai bine la muzica americană, sau de ce nu britanică, dat fiind că cele două culturi au dat grupuri și opere muzicale de o anvergură mult mai mare. Ei, iată cum se face că la mine pe blog lucrurile stau pe dos și formațiile din țări nu neapărat populare, dar în mod cert productive din punctul de vedere al materialului muzical, au ajuns să fie tratate la modul serios, dacă nu chiar de-a dreptul cuprinzător. Desfășurarea este făcută mai mult sau mai puțin într-o ordine cronologică a recenziilor, după cum urmează:

• Pain of Salvation: trupă a unui anume Daniel Gildenlöw, înființată la începutul anilor ’90 în Eskilstuna; primele albume se încadrează destul de bine în genul metalului progresiv, de-a lungul timpului deviindu-se către ceva o idee mai experimental. Articolul despre Remedy Lane este primul de pe blog purtând eticheta „music”. Alte albume luate în vizor sunt Road Salt One și Road Salt Two.
• Esbjörn Svensson Trio: după cum îi spune și numele, trio înființat undeva prin Suedia, cel mai probabil în Stockholm. Au început să cânte tot pe la începutul anilor 1990 și au încetat în 2008, odată cu moartea lui Esbjörn Svensson. Am scris despre ei la sfârșitul aceluiași an, la pachet cu un norvegian. Unul din pianiștii mei preferați de jazz, comparabil lejer din punctul meu de vedere cu mai marii genului.
• Meshuggah: formație de „extreme metal” cică, de origine din Umeå. Mie îmi place să cred că-s un fel de jazz cu instrumente mai ciudate (chitare cu șapte-opt coarde) și o secțiune ritmică de-a dreptul brutală. Au un „groove” nemaipomenit, ceva demn de multiple orgasme auditive. I-am menționat prima dată într-un articol de ziua Sf. Valentin și i-am abordat mai serios în articolul despre Catch 33.
• The Flower Kings: înființat în 1994 de către Roine Stolt, despre care am auzit prima dată atunci când am ascultat supergrupul Transatlantic, grupul își are originile într-un loc despre care nu v-aș sputea prea multe pentru că nu știu. Aș putea spune Uppsala, fiindcă-i orașul natal al lui Stolt, dar nu mă avânt așa de departe. Misiunea The Flower Kings este aceea de a readuce în prim plan atmosfera anilor ’70 în rock-ul progresiv, lucru care le iese zic eu destul de bine. Am vorbit prima dată mai serios despre ei într-un amor de-al artei și în plus am tratat pe larg albumul Space Revolver, de care nu m-am plictisit nici până astăzi.
• Beardfish: menționați prima dată tot într-un amor de-al artei (altul), Beardfish sunt un fel de copii minune ai rock-ului progresiv post-2000. Și ei își propun cam același lucru ca The Flower Kings, însă într-un alt fel, împrumutând mult mai multe elemente ale muzicii post-moderniste, sau cum mama mă-sii i-o fi zicând. Albumul lor de referință mi se pare a fi Sleeping in Traffic: Part Two, însă eu i-am vorbit de bine doar despre Destined Solitaire, care era pe vremea aia cel mai nou album al lor. A, și apropo, Rikard e din Gävle, deci voi presupune că formația tot acolo își are începuturile.
• Opeth: ăștia mi se par un caz special (și rar) de muzică, în principal datorită consecvenței lor stilistice, care variază între metal progresiv și blues, sau mă rog, death metal, tot aia e. În orice caz, stilul muzical e al lor, aparte, sau mai degrabă al lui Mikael Åkerfeldt. Ei sunt din Stockholm, chestie care în sine e destul de banală. Am ascultat și analizat mai mult Ghost Reveries și Heritage și încă mai am mult de ascultat la ei până să mă pot declara un cunoscător Opeth.
• Moon Safari: s-au format la începutul anilor 2000 în Skellefteå și, la fel ca Beardfish și The Flower Kings, caută să aducă în prim plan atmosfera anilor ’70, în special, dar nu numai în ceea ce privește cvartetele vocale imposibile. Am vorbit despre Blomljud, o lucrare absolut superbă de rock progresiv care nu poate să nu lase o impresie (pozitivă, zic eu) asupra oricui ajunge să îi audă.
• Änglagård: i-am menționat prima dată în articolul despre muzică și matematică, însă am vorbit mai pe larg despre ei abia recent, în recenzia pe marginea Viljans Öga. Originea spațio-temporală a Änglagård se regăsește în capitala Suediei la începutul anilor ’90, iar originea stilistică în formații grele precum King Crimson, Van der Graaf Generator sau câteva trupe suedeze prea obscure pentru a fi menționate aici. Cele trei albume de studio sunt puțin zis tari, astfel că putem spune fără probleme că dacă nu ați ascultat Hybris până acum, încă nu aveți idee ce-i aia rock progresiv.

O mențiune onorabilă sunt Kaipa, un soi de formație legendară a prog-ului suedez, pe unde a trecut inclusiv Roine Stolt. Un nume mare asociat cu Kaipa este cel al bateristului Morgan Ågren, care activează și în Mats/Morgan și a cântat în plus cu unul din chitariștii de la Meshuggah, Fredrik Thordendal, pe un proiect destul de dubios, dar altfel al naibii de interesant, numit Sol Niger Within. „Trademark”-ul lui Ågren se constituie din abilitatea sa de a cânta piese Zappa cu o naturalețe cum nu s-a mai văzut, și de fapt de a cânta absolut orice în somn, pe budă și probabil și în timp ce face sex, folosind drept cutie de rezonanță toracele partenerei. Nu glumesc deloc, nu m-ar mira să aflu chestia asta.